Are you over 18 and want to see adult content?
More Annotations
metamorphosis — LiveJournal
Are you over 18 and want to see adult content?
Viatermal.com El portal de Salto y la región de Termas de Uruguay | Viatermal
Are you over 18 and want to see adult content?
Michelangelo's Place – Arte, libri, matematica e pensieri in libertà
Are you over 18 and want to see adult content?
Outdoor & Indoor Flooring Specialists - Flooring Direct UK
Are you over 18 and want to see adult content?
Favourite Annotations
Premium WordPress Themes & Plugins - ThemeFarmer
Are you over 18 and want to see adult content?
Klinghardt Institute - The Heart Of Healing - Dr Dietrich Klinghardt
Are you over 18 and want to see adult content?
Путь Воина. рукопашный бой, выживание, самооборона, боевые искусства, оружие, медитация, йога, психология, философия.
Are you over 18 and want to see adult content?
Sportlemon - Lemonsport - Watch Live Sport Online on Sportlemon TV
Are you over 18 and want to see adult content?
Продажа wow gold, aion кинар, адена - магазин Эльфа-Торговца
Are you over 18 and want to see adult content?
Ультразвуковое исследование (УЗИ) :: УЗИ
Are you over 18 and want to see adult content?
Tznius made affordable! | MetziahsDirect
Are you over 18 and want to see adult content?
Expert Autoservice - Werkstatt Kempen - Ihre Kfz-Werkstatt
Are you over 18 and want to see adult content?
Text
Literatură. Ca
SERI CULTURALE
SERI CULTURALE | BUCURESTI MUZEUL LITERATURII ROMANE - 27 mai, ora 17.00 – Institutul de glasuri. Expozitia: Epoca de aur a broastei testoase de T. Cosovei/ conferinta cu ARHITECTURĂ, TEATRU, LAVANDĂ ȘI USTUROI Arhitectură, teatru, lavandă și usturoi | Pe Sergiu Singer l-am întîlnit înainte de a‑l cunoaște. Era trecut la capitolul „misterele Bucureștiului“, printr-un mic detaliu. Dacă priveștifrontul de
NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata FIZICIANUL FAŢĂ CU ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ Fizicianul faţă cu încălzirea globală | Am aşteptat cu nerăbdare apariţia ultimului roman al lui McEwan şi cînd a apărut, în aprilie 2010, n-am pregetat să-l citesc. Dar oare chiara meritat
TANDEM. „ALTE MĂŞTI, ACEEAŞI PIESĂ“ (ŞI VICEVERSATRANSLATETHIS PAGE
Tandem. „Alte măşti, aceeaşi piesă“ (şi viceversa) | Blocul are multe piese (alias încăperi), plus lift: unul intră, altul iese, un bunic citeşte Swift; când se pierde-orice iluzie domnuldoarme, doamna
FILM. REMEMORAREA COMUNISMULUI ŞI NOUL CINEMA …TRANSLATE THIS PAGE FILM. Rememorarea comunismului şi Noul Cinema Românesc (I) | Integrarea României în Uniunea Europeană poate fi decodată nu doar prin prisma naraţiunii socioeconomice a tranziţiei postcomuniste – ce confirmă statutul ROMANII AU PRINS GUSTUL INTERNETULUI Romanii au prins gustul Internetului | Romanii petrec din ce in ce mai mult timp pe Internet, dupa cum reiese dintr-un sondaj efectuat de RCS&RDS, unul dintre provider-ii puternici din tara. BLEKKO, MOTOR DE CĂUTARE DIFERIT DE GOOGLE Blekko, motor de căutare diferit de Google | Google privește fără prea mari emoții către Blekko, cel mai nou motor de căutare, lansat la 1 noiembrie 2010, în versiune beta. Blekko aduce o PANDEMIOCRAȚIA DE BOGDAN GHIU Pandemiocrația de Bogdan Ghiu | Joi, 21 ianuarie 2021, de la ora 19.00, în cadrul programului „Serile de nonficţiune la MNLR“ (eveniment online), se prezintă o ediție specială, NOBEL 2018 ŞI 2019: OLGA TOKARCZUK ŞI PETER …TRANSLATE THIS PAGE Nobel 2018 şi 2019: Olga Tokarczuk şi Peter Handke | Din cauza unui scandal sexual și de corupție, Academia Regală Suedeză de Științe a decis să nu acorde anul trecut Premiul Nobel pentruLiteratură. Ca
SERI CULTURALE
SERI CULTURALE | BUCURESTI MUZEUL LITERATURII ROMANE - 27 mai, ora 17.00 – Institutul de glasuri. Expozitia: Epoca de aur a broastei testoase de T. Cosovei/ conferinta cu ARHITECTURĂ, TEATRU, LAVANDĂ ȘI USTUROI Arhitectură, teatru, lavandă și usturoi | Pe Sergiu Singer l-am întîlnit înainte de a‑l cunoaște. Era trecut la capitolul „misterele Bucureștiului“, printr-un mic detaliu. Dacă priveștifrontul de
NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata FIZICIANUL FAŢĂ CU ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ Fizicianul faţă cu încălzirea globală | Am aşteptat cu nerăbdare apariţia ultimului roman al lui McEwan şi cînd a apărut, în aprilie 2010, n-am pregetat să-l citesc. Dar oare chiara meritat
TANDEM. „ALTE MĂŞTI, ACEEAŞI PIESĂ“ (ŞI VICEVERSATRANSLATETHIS PAGE
Tandem. „Alte măşti, aceeaşi piesă“ (şi viceversa) | Blocul are multe piese (alias încăperi), plus lift: unul intră, altul iese, un bunic citeşte Swift; când se pierde-orice iluzie domnuldoarme, doamna
FILM. REMEMORAREA COMUNISMULUI ŞI NOUL CINEMA …TRANSLATE THIS PAGE FILM. Rememorarea comunismului şi Noul Cinema Românesc (I) | Integrarea României în Uniunea Europeană poate fi decodată nu doar prin prisma naraţiunii socioeconomice a tranziţiei postcomuniste – ce confirmă statutul ROMANII AU PRINS GUSTUL INTERNETULUI Romanii au prins gustul Internetului | Romanii petrec din ce in ce mai mult timp pe Internet, dupa cum reiese dintr-un sondaj efectuat de RCS&RDS, unul dintre provider-ii puternici din tara. BLEKKO, MOTOR DE CĂUTARE DIFERIT DE GOOGLE Blekko, motor de căutare diferit de Google | Google privește fără prea mari emoții către Blekko, cel mai nou motor de căutare, lansat la 1 noiembrie 2010, în versiune beta. Blekko aduce o WWW.OBSERVATORCULTURAL.ROTRANSLATE THIS PAGE www.observatorcultural.ro PANDEMIOCRAȚIA DE BOGDAN GHIU Pandemiocrația de Bogdan Ghiu | Joi, 21 ianuarie 2021, de la ora 19.00, în cadrul programului „Serile de nonficţiune la MNLR“ (eveniment online), se prezintă o ediție specială, OBSERVATOR CULTURALTRANSLATE THIS PAGEObservator Cultural
SERI CULTURALE
SERI CULTURALE | BUCURESTI MUZEUL LITERATURII ROMANE - 27 mai, ora 17.00 – Institutul de glasuri. Expozitia: Epoca de aur a broastei testoase de T. Cosovei/ conferinta cuJEAN FONTENOY
Jean Fontenoy – un raccourci spre infern | În Frații Karamazov de Feodor Mihailovici Dostoievski, Grușenka istorisește o poveste. Este vorba despre o femeie foarte rea care, după cum era de NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata FIZICIANUL FAŢĂ CU ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ Fizicianul faţă cu încălzirea globală | Am aşteptat cu nerăbdare apariţia ultimului roman al lui McEwan şi cînd a apărut, în aprilie 2010, n-am pregetat să-l citesc. Dar oare chiara meritat
TRANSLATIONS.OBSERVATORCULTURAL.RO The Wall in Our Head: Eastern Europe, Romania and the Identity Crisis, Twenty Years After Although Romanians view the last twenty years with a degree of burned out idealism that verges on jaundice (doubtless to the surprise of many Americans), this is the year to celebrate the fall of the Berlin Wall and the mockery of human rights for which itstood.
FILM. REMEMORAREA COMUNISMULUI ŞI NOUL CINEMA …TRANSLATE THIS PAGE FILM. Rememorarea comunismului şi Noul Cinema Românesc (I) | Integrarea României în Uniunea Europeană poate fi decodată nu doar prin prisma naraţiunii socioeconomice a tranziţiei postcomuniste – ce confirmă statutul ISTORIE. MAX WEINREICH, UNIVERSITATILE LUI HITLERTRANSLATE THIS PAGE Max WEINREICH Universitatile lui Hitler. Contributia intelectualilor la crimele Germaniei impotriva evreilor Traducere de Radu Pavel Gheo, prefata de Martin Gilbert, Editura Polirom, Colectia „Historia“,Iasi,
WWW.OBSERVATORCULTURAL.ROTRANSLATE THIS PAGE www.observatorcultural.ro PANDEMIOCRAȚIA DE BOGDAN GHIU Pandemiocrația de Bogdan Ghiu | Joi, 21 ianuarie 2021, de la ora 19.00, în cadrul programului „Serile de nonficţiune la MNLR“ (eveniment online), se prezintă o ediție specială, NOBEL 2018 ŞI 2019: OLGA TOKARCZUK ŞI PETER …TRANSLATE THIS PAGE Nobel 2018 şi 2019: Olga Tokarczuk şi Peter Handke | Din cauza unui scandal sexual și de corupție, Academia Regală Suedeză de Științe a decis să nu acorde anul trecut Premiul Nobel pentruLiteratură. Ca
CRISTIAN MUNGIU CĂTRE VLAD ALEXANDRESCU, MINISTRULTRANSLATE THIS PAGE Cristian Mungiu către Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii: „De ce suntem trataţi la categoria şi alţii?“ | Despre priorităţi Stimate domnule Ministru, Mă adresez dvs. în următorul context: după cum ştiţi, recent a fost promulgată legea care interzice NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata FILM. REMEMORAREA COMUNISMULUI ŞI NOUL CINEMA …TRANSLATE THIS PAGE FILM. Rememorarea comunismului şi Noul Cinema Românesc (I) | Integrarea României în Uniunea Europeană poate fi decodată nu doar prin prisma naraţiunii socioeconomice a tranziţiei postcomuniste – ce confirmă statutul MULTIMEDIA. PORTALUL CULTURAL LITERNET S-A RELANSAT. …TRANSLATE THISPAGE
Răzvan Penescu, recent, LiterNet și-a relansat site-ul. Care sînt noutățile aduse de noua versiune și de ce era nevoie de o schimbare? Nevoie de schimbare era pentru că au trecut 3 ani de la precedenta și am simțit că-l putem face să arate mai bine și să îl structuram mai eficient. În plus, am decis să ne mutăm pe un server nou, care oferă lucruri mai bune din punct de vedere VOCAȚIA PEDAGOGICĂ A MEMORIALULUI DE LA SIGHETTRANSLATE THIS PAGE Dacă ne raportăm la istoria noastră recentă, atunci nici un om de bună-credință nu se va încumeta să conteste vocația pedagogică a Memorialului de la Sighet – instituție unică în lume – închinat victimelor represiunii comuniste. Cu toate acestea, puțină lume știe, chiar și printre milioanele de vizitatori ai închisorii-muzeu de la Sighet, că acest Memorial a fost BLEKKO, MOTOR DE CĂUTARE DIFERIT DE GOOGLE Blekko, motor de căutare diferit de Google | Google privește fără prea mari emoții către Blekko, cel mai nou motor de căutare, lansat la 1 noiembrie 2010, în versiune beta. Blekko aduce o FIZICIANUL FAŢĂ CU ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ Fizicianul faţă cu încălzirea globală | Am aşteptat cu nerăbdare apariţia ultimului roman al lui McEwan şi cînd a apărut, în aprilie 2010, n-am pregetat să-l citesc. Dar oare chiara meritat
WWW.OBSERVATORCULTURAL.ROTRANSLATE THIS PAGE www.observatorcultural.ro PANDEMIOCRAȚIA DE BOGDAN GHIU Pandemiocrația de Bogdan Ghiu | Joi, 21 ianuarie 2021, de la ora 19.00, în cadrul programului „Serile de nonficţiune la MNLR“ (eveniment online), se prezintă o ediție specială, NOBEL 2018 ŞI 2019: OLGA TOKARCZUK ŞI PETER …TRANSLATE THIS PAGE Nobel 2018 şi 2019: Olga Tokarczuk şi Peter Handke | Din cauza unui scandal sexual și de corupție, Academia Regală Suedeză de Științe a decis să nu acorde anul trecut Premiul Nobel pentruLiteratură. Ca
CRISTIAN MUNGIU CĂTRE VLAD ALEXANDRESCU, MINISTRULTRANSLATE THIS PAGE Cristian Mungiu către Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii: „De ce suntem trataţi la categoria şi alţii?“ | Despre priorităţi Stimate domnule Ministru, Mă adresez dvs. în următorul context: după cum ştiţi, recent a fost promulgată legea care interzice NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata FILM. REMEMORAREA COMUNISMULUI ŞI NOUL CINEMA …TRANSLATE THIS PAGE FILM. Rememorarea comunismului şi Noul Cinema Românesc (I) | Integrarea României în Uniunea Europeană poate fi decodată nu doar prin prisma naraţiunii socioeconomice a tranziţiei postcomuniste – ce confirmă statutul MULTIMEDIA. PORTALUL CULTURAL LITERNET S-A RELANSAT. …TRANSLATE THISPAGE
Răzvan Penescu, recent, LiterNet și-a relansat site-ul. Care sînt noutățile aduse de noua versiune și de ce era nevoie de o schimbare? Nevoie de schimbare era pentru că au trecut 3 ani de la precedenta și am simțit că-l putem face să arate mai bine și să îl structuram mai eficient. În plus, am decis să ne mutăm pe un server nou, care oferă lucruri mai bune din punct de vedere VOCAȚIA PEDAGOGICĂ A MEMORIALULUI DE LA SIGHETTRANSLATE THIS PAGE Dacă ne raportăm la istoria noastră recentă, atunci nici un om de bună-credință nu se va încumeta să conteste vocația pedagogică a Memorialului de la Sighet – instituție unică în lume – închinat victimelor represiunii comuniste. Cu toate acestea, puțină lume știe, chiar și printre milioanele de vizitatori ai închisorii-muzeu de la Sighet, că acest Memorial a fost BLEKKO, MOTOR DE CĂUTARE DIFERIT DE GOOGLE Blekko, motor de căutare diferit de Google | Google privește fără prea mari emoții către Blekko, cel mai nou motor de căutare, lansat la 1 noiembrie 2010, în versiune beta. Blekko aduce o FIZICIANUL FAŢĂ CU ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ Fizicianul faţă cu încălzirea globală | Am aşteptat cu nerăbdare apariţia ultimului roman al lui McEwan şi cînd a apărut, în aprilie 2010, n-am pregetat să-l citesc. Dar oare chiara meritat
WWW.OBSERVATORCULTURAL.ROTRANSLATE THIS PAGE www.observatorcultural.ro PANDEMIOCRAȚIA DE BOGDAN GHIU Pandemiocrația de Bogdan Ghiu | Joi, 21 ianuarie 2021, de la ora 19.00, în cadrul programului „Serile de nonficţiune la MNLR“ (eveniment online), se prezintă o ediție specială, OBSERVATOR CULTURALTRANSLATE THIS PAGEObservator Cultural
SERI CULTURALE
SERI CULTURALE | BUCURESTI MUZEUL LITERATURII ROMANE - 27 mai, ora 17.00 – Institutul de glasuri. Expozitia: Epoca de aur a broastei testoase de T. Cosovei/ conferinta cu NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata ARHITECTURĂ, TEATRU, LAVANDĂ ȘI USTUROI Arhitectură, teatru, lavandă și usturoi | Pe Sergiu Singer l-am întîlnit înainte de a‑l cunoaște. Era trecut la capitolul „misterele Bucureștiului“, printr-un mic detaliu. Dacă priveștifrontul de
FIZICIANUL FAŢĂ CU ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ Fizicianul faţă cu încălzirea globală | Am aşteptat cu nerăbdare apariţia ultimului roman al lui McEwan şi cînd a apărut, în aprilie 2010, n-am pregetat să-l citesc. Dar oare chiara meritat
ISTORIE. MAX WEINREICH, UNIVERSITATILE LUI HITLERTRANSLATE THIS PAGE Max WEINREICH Universitatile lui Hitler. Contributia intelectualilor la crimele Germaniei impotriva evreilor Traducere de Radu Pavel Gheo, prefata de Martin Gilbert, Editura Polirom, Colectia „Historia“,Iasi,
FILM. REMEMORAREA COMUNISMULUI ŞI NOUL CINEMA …TRANSLATE THIS PAGE FILM. Rememorarea comunismului şi Noul Cinema Românesc (I) | Integrarea României în Uniunea Europeană poate fi decodată nu doar prin prisma naraţiunii socioeconomice a tranziţiei postcomuniste – ce confirmă statutulJEAN FONTENOY
Jean Fontenoy – un raccourci spre infern | În Frații Karamazov de Feodor Mihailovici Dostoievski, Grușenka istorisește o poveste. Este vorba despre o femeie foarte rea care, după cum era de NOBEL 2018 ŞI 2019: OLGA TOKARCZUK ŞI PETER …TRANSLATE THIS PAGE Nobel 2018 şi 2019: Olga Tokarczuk şi Peter Handke | Din cauza unui scandal sexual și de corupție, Academia Regală Suedeză de Științe a decis să nu acorde anul trecut Premiul Nobel pentruLiteratură. Ca
PANDEMIOCRAȚIA DE BOGDAN GHIU Pandemiocrația de Bogdan Ghiu | Joi, 21 ianuarie 2021, de la ora 19.00, în cadrul programului „Serile de nonficţiune la MNLR“ (eveniment online), se prezintă o ediție specială, OBSERVATOR CULTURALTRANSLATE THIS PAGEObservator Cultural
SERI CULTURALE
SERI CULTURALE | BUCURESTI MUZEUL LITERATURII ROMANE - 27 mai, ora 17.00 – Institutul de glasuri. Expozitia: Epoca de aur a broastei testoase de T. Cosovei/ conferinta cu WWW.OBSERVATORCULTURAL.ROTRANSLATE THIS PAGE www.observatorcultural.roPETRU CEL MARE
Saptamanal de informatie si analiza culturala. Ideea despre cărţi (unele chiar bune şi foarte bune) care nu se vînd şi nu (prea) ajung la cititori mi-a venit într-o scurtă peripatetizare prin centrul Bucureştilor. NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata ARHITECTURĂ, TEATRU, LAVANDĂ ȘI USTUROI Arhitectură, teatru, lavandă și usturoi | Pe Sergiu Singer l-am întîlnit înainte de a‑l cunoaște. Era trecut la capitolul „misterele Bucureștiului“, printr-un mic detaliu. Dacă priveștifrontul de
CRISTIAN MUNGIU CĂTRE VLAD ALEXANDRESCU, MINISTRULTRANSLATE THIS PAGE Cristian Mungiu către Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii: „De ce suntem trataţi la categoria şi alţii?“ | Despre priorităţi Stimate domnule Ministru, Mă adresez dvs. în următorul context: după cum ştiţi, recent a fost promulgată legea care interzice ROMANII AU PRINS GUSTUL INTERNETULUI Romanii au prins gustul Internetului | Romanii petrec din ce in ce mai mult timp pe Internet, dupa cum reiese dintr-un sondaj efectuat de RCS&RDS, unul dintre provider-ii puternici din tara. NOBEL 2018 ŞI 2019: OLGA TOKARCZUK ŞI PETER …TRANSLATE THIS PAGE Nobel 2018 şi 2019: Olga Tokarczuk şi Peter Handke | Din cauza unui scandal sexual și de corupție, Academia Regală Suedeză de Științe a decis să nu acorde anul trecut Premiul Nobel pentruLiteratură. Ca
PANDEMIOCRAȚIA DE BOGDAN GHIU Pandemiocrația de Bogdan Ghiu | Joi, 21 ianuarie 2021, de la ora 19.00, în cadrul programului „Serile de nonficţiune la MNLR“ (eveniment online), se prezintă o ediție specială, OBSERVATOR CULTURALTRANSLATE THIS PAGEObservator Cultural
SERI CULTURALE
SERI CULTURALE | BUCURESTI MUZEUL LITERATURII ROMANE - 27 mai, ora 17.00 – Institutul de glasuri. Expozitia: Epoca de aur a broastei testoase de T. Cosovei/ conferinta cu WWW.OBSERVATORCULTURAL.ROTRANSLATE THIS PAGE www.observatorcultural.roPETRU CEL MARE
Saptamanal de informatie si analiza culturala. Ideea despre cărţi (unele chiar bune şi foarte bune) care nu se vînd şi nu (prea) ajung la cititori mi-a venit într-o scurtă peripatetizare prin centrul Bucureştilor. NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata ARHITECTURĂ, TEATRU, LAVANDĂ ȘI USTUROI Arhitectură, teatru, lavandă și usturoi | Pe Sergiu Singer l-am întîlnit înainte de a‑l cunoaște. Era trecut la capitolul „misterele Bucureștiului“, printr-un mic detaliu. Dacă priveștifrontul de
CRISTIAN MUNGIU CĂTRE VLAD ALEXANDRESCU, MINISTRULTRANSLATE THIS PAGE Cristian Mungiu către Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii: „De ce suntem trataţi la categoria şi alţii?“ | Despre priorităţi Stimate domnule Ministru, Mă adresez dvs. în următorul context: după cum ştiţi, recent a fost promulgată legea care interzice ROMANII AU PRINS GUSTUL INTERNETULUI Romanii au prins gustul Internetului | Romanii petrec din ce in ce mai mult timp pe Internet, dupa cum reiese dintr-un sondaj efectuat de RCS&RDS, unul dintre provider-ii puternici din tara. OBSERVATOR CULTURALTRANSLATE THIS PAGEObservator Cultural
ÎN LOC DE CONCLUZII: „ŞI ÎN FAŢA TA FRUMOASĂ,/ O SĂ ŢIE OTRANSLATE THIS PAGE Cert, nu se poate face o impresie concludentă dint-un survol de machetă parțială ținînd loc de concluzii; va fi nevoie deci de the real thing, cartea însăși, care să ne spună ce este și ce vrea (parcă asta mi-amintește de ceva, de cineva). În așteptare, aș indrăzni să cred că e (oarecum) depășită o viziune a literaturii (și literarității) pe magistrala unică ION POPA | OBSERVATOR CULTURALTRANSLATE THIS PAGE Saptamanal de informatie si analiza culturala. Cartea explorează relația dintre Biserica Ortodoxă Română (BOR) și politica antisemită, aşa cum a fost gîndită și aplicată, în perioada 1940–1944, de Statul Național Legionar și Ion Antonescu. ISTORIE. MAX WEINREICH, UNIVERSITATILE LUI HITLERTRANSLATE THIS PAGE Max WEINREICH Universitatile lui Hitler. Contributia intelectualilor la crimele Germaniei impotriva evreilor Traducere de Radu Pavel Gheo, prefata de Martin Gilbert, Editura Polirom, Colectia „Historia“,Iasi,
JEAN FONTENOY
Jean Fontenoy – un raccourci spre infern | În Frații Karamazov de Feodor Mihailovici Dostoievski, Grușenka istorisește o poveste. Este vorba despre o femeie foarte rea care, după cum era de NEPUTINTELE DOCTORULUI Neputintele doctorului | Ian McEwan Simbata Traducere de Dan Croitoru Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2006, 424 p. Simbata descrie o zi din viata TANDEM. „ALTE MĂŞTI, ACEEAŞI PIESĂ“ (ŞI VICEVERSATRANSLATETHIS PAGE
Tandem. „Alte măşti, aceeaşi piesă“ (şi viceversa) | Blocul are multe piese (alias încăperi), plus lift: unul intră, altul iese, un bunic citeşte Swift; când se pierde-orice iluzie domnuldoarme, doamna
O NOUĂ CARTE DESPRE CONSTANTIN BRÂNCUȘI, VIE ȘI …TRANSLATE THISPAGE
O nouă carte despre Constantin Brâncuși, vie și adevărată | Cu ani în urmă, citindu-l pe Jorge Luis Borges, forța și pătrunderea de spirit cu care scriitorul argentinian a DACIAN CIOLOŞ, PREMIERUL DESEMNAT DE PREŞEDINTELE …TRANSLATE THISPAGE
Preşedintele Klaus Iohannis l-a desemnat pe Dacian Cioloş pentru funcţia de premier. Dacian Cioloş va prezenta programul de guvernare şi componenţa echipei guvernamentale în FIZICIANUL FAŢĂ CU ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ Fizicianul faţă cu încălzirea globală | Am aşteptat cu nerăbdare apariţia ultimului roman al lui McEwan şi cînd a apărut, în aprilie 2010, n-am pregetat să-l citesc. Dar oare chiara meritat
Toggle navigation
* Abonamente
* __
* __
* __
*
* __ Contul meu
* __ Cosul meu
* Arhivă
* Arhivă online
* Revista PDF
* Observator
* Premiile Observator cultural * Despre Observator Cultural* OTP
* Redactia
* Parteneri
* Autori
* Carmen Muşat
* Ovidiu Şimonca
* Doina Ioanid
* Bianca Burța-Cernat* Adina Dințoiu
* Silvia Dumitrache
* Cezar Gheorghe
* Iulia Popovici
* Alina Purcaru
* UN Cristian
* Mihai Fulger
* Șerban Foarță
* Bedros Horasangian * Radu Călin Cristea* Cristian Cercel
* Marius Oprea
* Paul Cernat
* Daniel Cristea-Enache* Claudiu Turcuș
* Bogdan-Alexandru Stănescu * Andreea Răsuceanu * Dana Pîrvan-Jenaru* Liviu Ornea
* Ovidiu Drăghia
* Vezi toţi autorii* Categorii
* ON-LINE – ACTUALITATE* Focus
* Editorial
* EVENIMENT
* RESTITUIRI
* PRIMIM LA REDACŢIE* AVANPREMIERĂ
* In memoriam
* Informaţii
* SOCIETATE
* Internaţional
* Interviu
* Arte
* Rubrici
* Politic
* SUPLIMENT
* Vezi toate categoriile* Publicitate
* Sumar
* Contact
*
FILOZOFIA INSTITUTULUI DE FILOZOFIE Institutul de Filozofie al Academiei are la bază, din concepție, o anomalie instituțională. Înființat în 19491, el e produsul unui amplu efort de restructurare a Academiei Române după cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care cronicarii de dată mai recentă ai instituției l-au consemnat mai ales sub aspectul său negativ,…*
*
*
object(WP_Query)#17823 (51) { => array(5) { => int(50) => string(7) "article" => string(10) "menu_order" => string(3) "ASC" => array(1) { => array(3) { => string(7) "numbers" => string(2) "id" => int(20868) } } } => array(68) { => int(50) => string(7) "article" => string(10) "menu_order" => string(3) "ASC" => array(1) { => array(3) { => string(7) "numbers" => string(2) "id" => int(20868) } } => string(0) "" => string(0) "" => int(0) => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => int(0) => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => int(0) => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => int(0) => int(0) => int(0) => int(0) => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => int(0) => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => string(0) "" => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { } => array(0) { }=> array(0) { } =>
bool(false) => bool(false) => bool(true) => bool(true)=> bool(true) =>
bool(true) => bool(false) => string(2) "50" => bool(false) => string(7) "numbers" => int(20868) } => object(WP_Tax_Query)#19474 (6) { => array(1) { => array(5) { => string(7) "numbers" => array(1) { => int(20868) } => string(2) "id" => string(2) "IN" => bool(true) } } => string(3) "AND" => array(1) { => string(21) "oc_term_relationships" } => array(1) { => array(2) { => array(1) { => int(20868) } => string(2) "id" } } => string(8) "oc_posts" => string(2) "ID" } => object(WP_Meta_Query)#19473 (9) { => array(0) { } => NULL => NULL => NULL=> NULL => NULL
=> array(0) { } =>
array(0) { } => bool(false) }=> bool(false) =>
object(WP_Term)#17821 (11) { => int(20868) => string(7) "Nr. 982" => string(6) "nr-982" => int(0) => int(20868) => string(7) "numbers" => string(0) "" => int(0) => int(26) => string(3) "raw" => string(1) "0" } => int(20868) => string(489) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (20868) ) AND oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish') AND oc_reorder_post_rel.category_id = '20868' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" => array(26) { => object(WP_Post)#19478 (24) { => int(200339) => string(4) "1006" => string(19) "2019-08-14 14:37:28" => string(19) "2019-08-14 11:37:28" => string(7421) "Călin
Popescu Tăriceanu putea să voteze contra guvernului Dăncilă la moţiunea de cenzură din iunie. Era un bun prilej să se distanţeze de alianţa cu PSD. Dar n-a riscat (partidul său înseamnă ceva dacă este la guvernare, trecut în opoziţie se poate considera garat pe o linie moartă). Astăzi, la sfîrşit de august, Călin Popescu Tăriceanu încearcă marea cu degetul: ar dori să fie candidat, poate din partea unei alianţe cu PSD. Numai că PSD nu-l doreşte candidat, cu nici un chip. E adevărat că PSD a fost serios zdruncinat după cazul Caracal. Aflăm de cangrena din Ministerul de Interne, aflăm despre complicităţile locale între parlamentari, poliţişti şi procurori, aflăm despre o reţea de prostituţie, care a funcţionat în Olt, din 2012 şi, tot mai evident, vedem cum cercetarea în cazul presupusului asasin Gheorghe Dincă pare a se împotmoli. La un moment dat (cînd, oare?), dosarul va trebui să ajungă în instanţă, iar Gheorghe Dincă să fie judecat pentru omor. Deocamdată, rămîn de lămurit complicităţile şi faptele obscure, cea mai importantă întrebare fiind: dacă Alexandra Măceşanu a fost surprinsă vorbind la telefon la 112, cum de Gheorghe Dincă nu s-a neliniştit şi a ars-o ore întregi? Se presupune: cei de la 112 pot răspunde şi pot interveni în cîteva minute, chestiune care nu l-a îngrijorat pe Gheorghe Dincă…! Mai rămîne de clarificat şi cazul Luiza: cum a fost posibil ca, la dosarul dispariţiei, întocmit de poliţişti şi procurori, să existe fotografia maşinii lui Dincă, iar nimeni să nu ajungă la el ca să-l cerceteze? Poliţişti de la Poliţia Rutieră au spus că o maşină poate fi identificată nu doar după numărul maşinii (care nu se vedea pe fotografie), ci după marcă şi culoare, elemente care sînt în evidenţele Poliţiei. Toată această realitate sumbră – cu instituţii ale Statului incapabile să intervină pentru salvarea unei fete minore răpite – are consecinţe şi asupra guvernării. Premierul Dăncilă păşeşte pe un cîmp minat, guvernul părînd o castă. Doar puţini miniştri mai comunică. De obicei, sînt trei-patru oameni, Viorica Dăncilă, Mihai Fifor, Daniel Breaz, Orlando Teodorovici – ultimul, cu declaraţii contradictorii, contrazicîndu-se de la o zi la alta şi în privinţa impozitării pensiilor speciale, şi în privinţa rectificărilor bugetare, şi în privinţa taxelor care ar trebui introduse (pe zahăr, pe ţigări). Cazul Caracal şi falsa curăţenie din Ministerul de Interne anunţată de premier au adîncit impresia de _nonguvernabilitate_. De guvernul Dăncilă s-au săturat pînă şi membrii PSD, dar susţinerea din teritoriu e pragmatică, pînă cînd primarii îşi vor primi banii, Viorica Dăncilă va rămîne premier şi candidat PSD. De fapt, acum, înaintea campaniei pentru alegerile prezidenţiale, nici un partid nu vrea să cadă guvernul şi să se împovăreze cu guvernarea. Guvernul Dăncilă este un excelent „sac de box“ pentru toţi candidaţii şi pentru toate partidele. Chiar dacă Tăriceanu, obsedat să candideze, va rupe alianţa cu PSD (puţin probabil, sînt destui miniştri ALDE care nu-l lasă să facă acest gest), guvernul va rămîne minoritar şi o va duce, încet-încet, pînă după alegerile prezidenţiale, cu Viorica Dăncilă tîrîndu-se spre un final deja previzibil, demisia sau demiterea sa după turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale (24 noiembrie). În atari condiţii, s-ar profila o finală Dan Barna-Klaus Iohannis. Pe de o parte, Dan Barna pare încă un experiment pentru alegeri, el fiind mai degrabă un personaj evanescent, neştiutor într-ale guvernării, încercînd să epateze („Dacă ar fi fost el preşedinte, cazul Caracal nu s-ar fi întîmplat…“). Dan Barna va trebui să-l atace pe Iohannis în campanie, dar, în acelaşi timp, să-şi lase şi o portiţă pentru viitoare negocieri cu PNL, în perspectiva constituirii unui nou guvern. La PNL există o exaltare, acum, după ce Klaus Iohannis a intrat în campanie şi a început strîngerea de semnături. „Staţi de vorbă cu viitorul preşedinte al României, în faţa dumneavoastră este viitorul preşedinte al României“ – repetă Ludovic Orban, preşedintele PNL. Nici pentru Klaus Iohannis bătălia nu este dinainte cîştigată. Contează mobilizarea la vot, contează cum vor vota alegătorii PSD, Pro România, UDMR în turul al doilea. La acest moment, numărul nehotărîţilor este foarte mare, aproape o treime dintre alegători nu s-au decis cu cine să voteze. Sînt clare indicii că va conta campania electorală, vor conta mesajele şi, din punctul nostru de vedere, va conta şi cazul Caracal, poate mai mult decît ne-am închipui, pentru că situaţia de acolo are reverberaţii în toată ţara, însemnînd nu numai siguranţa cetăţeanului şi instituţii eficiente şi rapide de intervenţie în caz de răpiri, violuri, tentative de omor, dar şi modul în care candidaţii vor înţelege că fetele tinere şi minore nu sînt „o marfă“. Societatea românească a tolerat, multă vreme, un tratament injurios şi bădărănesc faţă de fetele tinere, faţă de minore, aduse, deseori, în pragul disperării de o societate, de clanuri, care le exploatează sexual. Încrengătura de reţele mafiote din judeţul Olt – în care victimele sînt fete minore – va trebui, cumva, rezolvată. Sigur, un preşedinte nu poate demantela astfel de reţele fără ajutorul poliţiştilor, al procurorilor, al judecătorilor, al serviciilor secrete, dar tema va reveni în campanie. Dincolo de bugete, salarii, pensii, creşteri de preţuri, siguranţa cetăţenilor devine stringentă într-o Românie aflată în UE şi NATO. Tocmai apartenenţa la aceste structuri europene şi euroatlantice _versus_ abuzuri sexuale, violuri şi violenţe în comunităţi şi pe şosele va face diferenţa în campanie. Nu poţi fi european cîtă vreme fiica ta merge cu frică la şi de la şcoală, cîtă vreme tremură de frig aşteptînd autobuzul, cîtă vreme stă mereu cu telefonul deschis de teama infractorilor, cîtă vreme îşi sună mereu părinţii să le spună unde se află. De fapt, în această campanie electorală nu se vor discuta mari proiecte, ci mari vulnerabilităţi. Această campanie – s-a văzut şi sîmbătă, 10 august, la mitingul din Piaţa Victoriei, de comemorare a protestului de anul trecut, reprimat violent – va începe şi se va sfîrşi cu Alexandra şi cu Luiza, două fete în care fiecare părinte se poate recunoaşte. Lumea românească are, aparent, instituţii de protejare a cetăţenilor. În realitate, orice fată singură, care iese de la şcoală, mai ales seara, pe întuneric, în lunile de toamnă şi de iarnă, poate fi atacată. Protecţia copiilor începe şi se sfîrşeşte cu părinţii. Singurii – grijulii. Restul e o lungă vorbă, o trăncăneală sinistră, despre cum sîntem apăraţi de un stat viciat, care se perpetuează la putere, sub diferite înfăţişări anticetăţeneşti." => string(29) "Dincolo de salarii şi pensii" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(28) "dincolo-de-salarii-si-pensii" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-14 14:37:28" => string(19) "2019-08-14 11:37:28" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200339" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19479 (24) { => int(200341) => string(4) "3999" => string(19) "2019-08-14 14:45:45" => string(19) "2019-08-14 11:45:45" => string(59385) "Institutul de Filozofie al Academiei are la bază, din concepție, o anomalie instituțională. Înființat în 19491, el e produsul unui amplu efort de restructurare a Academiei Române după cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care cronicarii de dată mai recentă ai instituției l-au consemnat mai ales sub aspectul său negativ, notînd bunăoară subordonarea ei sub Consiliul de Miniștri și deci pierderea _de facto _a autonomiei, sau epurările masive care i-au urmat. Acestui efort de restructurare i se datorează însă, în egală măsură, și transformarea Academiei – dintr-un simplu for onorific, cum era inițial, înființat pe modelul celei franceze2, în ceea ce este ea și astăzi: structura coordonatoare a principalei rețele naționale de cercetare științifică – și deci, implicit, și posibilitatea unui „Institut de Filozofie al Academiei“. Această transformare s-a petrecut, se știe, prin clonarea, în toate țările fostului bloc estic, a soluției găsite în cazul Academiei Sovietice, în urma unei dezbateri începute în ultimii ani dinaintea Revoluției din 1917 și tranșate în primul deceniu de după. Dezbaterea a avut drept principal motor nevoia apărută într-o serie întreagă de state, la începutul secolului al XX-lea, de a complementa laboratoarele de cercetare universitare, devenite insuficiente îndeosebi în domeniile cu impact industrial precum chimia sau biologia, prin centre de cercetare specializate, ale căror cercetători să nu fie încărcați cu atribuții de predare, și de a centraliza apoi, într-un al doilea pas, aceste unități de cercetare în cadrul unei rețele naționale. Așa a apărut întîi Kaiser Willhelm Gesellschaft în Germania, precursoarea societății care coordonează azi institutele Max Planck, dar și CNRS, în Franța, sau DSIR, în Marea Britanie. În cazul Rusiei, întrebarea, lansată încă din perioada presovietică, era dacă aceste construcții insitituționale ar fi trebuit inițiate sub cupola Academiei sau în cadrul unei structuri paralele. Dintr-o serie întreagă de motive – între care se număra, de pildă, și faptul că Academia își păstrase în Rusia poziția dominantă în domeniul științific și cultural, într‑o perioadă în care majoritatea omoloagelor sale din Europa cedaseră de mult această poziție în favoarea Universității, rămînînd cu un statut pur onorific3 –, decizia guvernului sovietic a fost mai curînd de a transforma structura existentă a Academiei. Tocmai acestor transformări își datorează existența hibridul instituțional numit „institut de cercetare al Academiei“, care se deosebește, pe de o parte, în virtutea contextului foarte particular al edificării sale, de instituțiile similare din Europa, ce i-au servit pînă la un punct drept model4, și care implică, pe de altă parte, o regîndire din temelii a Academiei înseși, în sensul aducerii sale sub control politic și al instrumentalizării sale în slujba proiectului sovietic al reconfigurării statale. Dat fiind acest fapt, rețelele de institute de cercetare ale Academiilor din estul Europei n-au trebuit să suporte doar ca pe un neajuns regretabil politizarea sau guvernamentalizarea, prin care Academia și-a pierdut autonomia și o parte din atributele sale tradiționale, ci, mai curînd, ele nici n-ar fi fost în genere cu putință ca atare decît grație acelei politizări și cu complementul guvernamentalizării Academiei. Adevăratul paradox a apărut abia în momentul în care, după căderea regimurilor comuniste, Academiile de Științe și-au reclamat și și-au recăpătăt, în forma lor nou dobîndită după transformările comuniste, statutul anterior de autonomie, așa încît ele au ajuns _de facto_ principalul agent al politicii naționale de cercetare (așadar echivalentul CNRS) și totodată supremul for onorific, autoguvernat, cu poziții și drepturi viagere etc. (așadar, echivalentul Academiei Franceze). Privite din această perspectivă, tentativele de reguvernamentalizare a Academiilor de Științe, reușite în Rusia lui Putin5 și începute în Ungaria lui Orbán, sînt desigur parte dintr-un efort programatic de a submina libertatea academică și de a înăbuși din fașă orice posibil focar de disidență, dar ele au ca atare mereu pretextul, de care se și folosesc abuziv, că nu fac în fond decît să dea un răspuns logic la o anomalie instituțională6. În tot cazul, e cert că, în cadrul acestei conjuncturi istorice, în întreg blocul estic, rolul filozofiei a fost de la bun început special, iar asta nu doar din cauză că, potrivit opiniei comune, filozofia ar fi fost, între toate disciplinele științifice, în mod special năpăstuită prin ideologizarea ei. O atare constatare s-ar aplica poate în cazul învățămîntului filozofic7, deturnat de la forma tradițională în care funcționase pînă atunci, dar, în ceea ce privește Institutul de Filozofie, e limpede că acesta nici nu s-ar fi înființat în genere la momentul respectiv într-o altă conjunctură. În fapt, rețele majore de cercetare precum Societatea „Max Planck“ sau Academia de Științe a Austriei n-au nici azi decît cel mult un departament de științe umane, în cadrul căruia sînt incluse eventual și linii de cercetare cu tematică filozofică, în vreme ce întregul impetus care a dus în prima jumătate a secolului al XX-lea la fondarea unor asemenea institute de cercetare independente în relație cu Universitatea n-ar fi condus atunci în nici un caz firesc la crearea unui „Institut de Filozofie“ de anvergura și cu structura celor din Est. În condiții normale, nu exista în primă instanță nici un motiv pentru care filozofia – altfel decît domeniile emergente ale științei aplicate – să necesite cercetări în laboratoare speciale, desprinse de viața universitară8. Din contră, în URSS și țările satelit, tocmai necesitatea articulării pe baze comuniste a unei noi concepții asupra organizării științei și a rolului său social a făcut necesară fondarea unui institut de filozofie – sau în primă instanță: de istorie și filozofie ori de filozofie și științe sociale – care să asiste teoretic acest efort. Altfel spus: „ideologizarea“ nu a fost doar un neajuns regretabil al fondării institutelor de filozofie sub regimul comunist, ci fundamentarea ideologică a fost însăși rațiunea lor de a fi, fără de care asemenea institute nici n-ar fi existat în genere la momentul cu pricina. O consecință a acestei stări de lucruri este și faptul că ideologizarea n-a atins în acest context nicidecum doar domeniul îngust al filozofiei, ci ea ar fi trebuit dimpotrivă, prin filozofie, să transfigureze toate domeniile științifice, iar istoricul Loren Graham a arătat cu lux de amănunte, în studiile sale asupra sistemului științific sovietic, cum a interferat concret în URSS o filozofie a științei, elaborată pe bazele materialismului dialectic, cu cele mai diverse discipline, de la fizica teoretică la biologie, psihologie și chiar matematică. Potrivit lui Graham, acest lucru nu s-a petrecut nicidecum numai în sensul unei obligații dogmatice, de a pune în acord cunoașterea științifică cu perceptele materialismului dialectic, obligație ce a dus altminteri și la aberații precum tăgăduirea mecanicii cuantice sau chiar a eredității genetice. Din contră, potrivit lui Graham, asemenea aberații au fost mai curînd marginale și au stimulat cu atît mai mult elaborarea unei viziuni mai sofisticate, care să permită adaptarea _reciprocă_ a cunoașterii științifice și a concepției globale materialist-dialectice – un țel în vederea căruia s-a angajat masiv elita oamenilor de știință (fie din convingere, fie din interesul de a nu-și vedea munca științifică compromisă de cenzura ideologică) și pentru atingerea căruia cercetătorii Institutului de Filozofie sovietic au jucat în tot cazul un rol central9. O funcție similară ar fi trebuit să îndeplinească deopotrivă și Institutul de Filozofie al Academiei Republicii Socialiste România, căruia directorul său, C.I. Gulian, îi trasa în 1956 drept prim obiectiv „stabilirea unor legături de colaborare cu diferite institute și cercetători din domeniul științelor naturii cu scopul de a aprofunda analiza unor probleme teoretice“10 ale acestora. Proiectul e ușor de urmărit în revistele editate de Institut în această perioadă – _Cercetări filozofice_ și _Revista de filozofie_ –, în cuprinsul cărora abundă articole ce încearcă mai mult sau mai puțin inspirat să problematizeze poziții ale științei contemporane dintr-o perspectivă materialist-dialectică: „Problema determinismului în mecanica cuantică“, „Valoarea teoretică a experimentului“, „Lupta împotriva idealismului în biologie“, „Despre unele probleme ale cauzalității în medicină“, „O critică marxistă a sociologiei burgheze din România“, „Critica materialist-dialectică a intuiționismului matematic“ ș.a.m.d. Sigur, nivelul acestor texte este inegal. Unele dintre ele sînt vădit diletante, altele, precum critica lui Solomon Marcus la adresa intuiționismului matematic, rămîn încă interesante, și ar fi în genere de cercetat în ce măsură asemenea studii au avut măcar pentru un timp, precum în URSS, vreun ecou în domeniul științelor însele. Cert e că, de la finele anilor 1960 încoace, Institutul își pierde o atare funcție decisivă, lucru vizibil – chiar și fără a lua în seamă mișcările tectonice ale politicii de partid ce au determinat schimbarea – în evoluția _Revistei de filozofie_, în cuprinsul căreia studiile originale materialist-dialectice devin _de facto_ prohibite. Deși publicațiile institutului rămîn, desigur, și mai departe sub „control ideologic“, numerele revistei tind de regulă în cele ce urmează – indiferent de alternanța perioadelor de îngheț și de destindere – să se compună dintr-o primă secțiune, menită să ateste conformitatea politică, redînd întocmai și fără adaos proclamațiunile oficiale ale partidului și ale lui Nicolae Ceaușescu, și o parte secundă, compusă din texte cărora acum nu numai că li se permite să facă abstracție de materialismul dialectic, dar cărora li se _pretinde_ mai curînd să evite a lua în dezbatere problematica sa (chiar dacă ele vor mai fi conținînd uneori, sub chipul unui simplu _acknowledgement_ de formă, referințe sumare la acesta). Or, după 1990, cînd Academia și-a recăpătat atributele sale de „stat în stat“ de odinioară, acest fapt n-a făcut decît să eternizeze o practică filozofică trasă pe tușă și lovită de irelevanță, degrevînd-o de orice control publicreal11.
NEUTRALIZAREA
Ar fi treaba istoricilor să urmărească modul în care a mers această neutralizare mînă în mînă cu tragerea pe linie moartă a Institutului de Filozofie și cu pierderea _de facto_ a statutului său de principal agent ideologic în domeniul academic12. Un reportaj sociologic ar putea cerceta ce urme a lăsat aceasta în activitatea de zi cu zi a instituției. Aici, mă voi mulțumi doar să arăt cum e atestată ea deopotrivă și într-un mod pur hermeneutic, în articolele _Revistei de filozofie_, pornind mai ales de la două tematici centrale, care își schimbă treptat sensul în cuprinsul lor: logica și axiologia. Logica avea din capul locului un rol central între obiectivele Institutului, enunțate de Gulian în 1956. Se vorbea acolo, pe de o parte, despre „studierea problemei categoriilor dialectice“, iar pe de altă parte, despre „elaborarea unor studii de logică menite îmbogățirii culturii filozofice“, ceea ce pare să implice, desigur, că logica era de la bun început relativ ferită de ingerințe ideologice, fiind privită mai curînd ca un instrument neutru, util de dezvoltat și pentru argumentațiile materialist-dialectice. Asta nu înseamnă însă că logica și-a găsit pur și simplu dintru început loc, neafectată de considerente ideologice, între preocupările timpurii ale Institutului. Dimpotrivă, numerele din anii 1950 și 1960 ale _Revistei de filozofie_ și ale _Cercetărilor filozofice _conțin doar rareori texte cu tematică logică, care să nu aibă cel puțin în subtext opoziția polemică dintre posibilitatea unei logici dialectice și logica formală obișnuită. Astfel, articolele respective își propun, în cea mai mare parte a lor, să deceleze implicațiile trecerii de la o logică tradițională la un concept dialectic al acesteia, fie că fac asta studiind problema negării negației, ori analizînd felul cum se schimbă, într-o perspectivă dialectică, structura contradicției logice sau clasificarea judecăților. Iar cînd, în acest context, se mai ivește și cîte o prezentare care încearcă, invers, să traducă modul de funcționare al logicii dialectice într-o simbolizare formală, ea stîrnește polemici virulente în rîndurile redacției. Mai mult decît atît, e limpede că, dincolo de contrastul dintre logica dialectică și cea formală, Institutul de Filozofie avea în perioada lui genuin marxistă și motive ideologice serioase pentru a critica logicismul contemporan, după cum o arată, de pildă, articolul lui Alexandru Boboc din 1960, „Actualitatea luptei lui Lenin împotriva pozitivismului“, ce-și propune nimic mai puțin decît să arate că pozitivismul logic al Cercului de la Viena „este în esență idealism subiectiv și agnosticism, care, negînd valabilitatea obiectivă a cunoașterii, urmărește negarea valorii acțiunii umane și demobilizarea forțelor revoluționare, îndeplinind astfel o funcție socială reacționară“13. Or, pe măsură ce Institutul își pierde dreptul de a mai întreprinde reflecții măcar și numai relativ autonome asupra unor teme cu implicații politice, intrînd sub ingerința conformității de literă cu linia de partid – cum se vede, bunăoară, în articolul din 1973, „Teoria generală a contradicției și natura contradicției în societate“, ce argumentează deja aproape exclusiv prin citate din decretele oficiale ale partidului –, încep deopotrivă să apară tot mai frecvent și articole neutre asupra unor subiecte precum „Teoria definiției la Frege“. Pasajul citat adineaori arată deja suficient de limpede că filozofia oficială respinge categoric ideea unei cunoașteri neutre axiologic. Reversul acestei situații este că ea începe deopotrivă, pe măsura scufundării sale în irelevanță teoretică, să pună tot mai apăsat accentul pe dezvoltarea unor studii axiologice explicite. Procesul începe deja în 1964 – cînd autori precum Nicolae Kallos, Andrei Roth, Alexandru Tănase ș.a. dezbat încă timid asupra posibilităților unei reflecții axiologice în cheia materialismului dialectic – și culminează apoi cu cartea lui Ludwig Grünberg din 1972, _Axiologia și condiția umană_, discutată elogios în două recenzii apărute în _Revista de filozofie_. În cartea lui, Grünberg pornește de la o scurtă expunere critică a filozofiei clasice neokantiene, pentru a prezenta în cele din urmă materialismul dialectic ca pe un remediu la dificultățile conceptului idealist al valorii, dezvoltînd principiile unei axiologii marxiste. Potrivit argumentului său, filozofia marxistă necesită elaborarea unei teorii axiologice, fiindcă societatea multilateral dezvoltată necesită un om multilateral dezvoltat, a cărui formare trebuie să fie orientată de o teorie multilaterală asupra omului, _i.e._ de o axiologie; invers, „pentru axiologie, marxismul oferă o perspectivă teoretică și metodologică aptă să depășească multe din dificultățile pe care ea le întîmpină în explicarea și înțelegerea condiției umane“14. Teoretic, asta pune filozofia în postura de a da directive practicii marxiste; de fapt, însă, marchează excluderea acesteia din orice dezbatere concretă, relevantă pentru o atare practică, în timp ce rudimentele de discurs materialist-dialectic nu mai fac aici decît să mascheze retragerea filozofiei într-un univers teoretic paralel și într-o tematică desuetă: în cazul de față, tradiția neokantiană a axiologiei, ce are meritul de a fi simultan total abstrasă de problematica politică curentă și de a mima totodată consistența cu jargonul acesteia. Exemple perfecte ale unui atare discurs oferă, bunăoară, articolul lui Vasile Morar din 1980, „Reevaluarea valorilor vitale în condițiile dezvoltării multilaterale a socialismului“, ce susține confluența dintre materialismul socialist și vitalismul axiologic dezvoltat (critic) de Scheler și Hartmann la începutul secolului al XX-lea, sau cartea lui Gulian din 1987, _Axiologie și istorie_. _De la Zarathustra la Hegel_ (discutată și ea în două recenzii în _Revista de filozofie_), care se oprește cu istoria tematicii axiologice chiar înainte de Marx, nu fără a-l cita pe acesta formal ca ultim cuvînt în chestiunea valorilor. Lupta contra neutralității axiologice trece astfel la rîndul ei, pe nesimțite, într-o axiologie neutralizată. Evoluția problematicii logice și îndeosebi a celei axiologice sînt grăitoare întîi de toate fiindcă ele ilustrează nu doar cum s-au inversat în genere pozițiile Institutului de Filozofie de-a lungul a 40 de ani de activitate sub comunism, ci cum au făcut-o păstrînd aparența c-au rămas neschimbate. Ceva similar s-a întîmplat cu formele tradiționale ale discursului etic, estetic sau antropologic, dar și cu principalele curente ale filozofiei contemporane, precum, bunăoară, fenomenologia. Aceasta era criticată viguros în primă instanță de pe poziții materialist-dialectice, de pildă în două texte ale lui Henri Wald: „Fenomenologia – filozofie a burgheziei muribunde“ (1960) și „Fenomenologia – o filozofie a ascezei“ (1969), care dezvoltau în această privință argumente destul de similare celor ale Școlii de la Frankfurt. Din contră, după 1970, abundă textele care identifică fără convingere similitudini între pozițiile fenomenologice și cele materialist-dialectice – de la comentariile lui Boboc la Husserl și pînă la recenzia laudativă la _Repere pe drumul gîndirii_ scrisă de Dan Pavel. Ce vedem aici nu e însă nicidecum doar – cum e privită adesea – o simplă falsificare a unor poziții filozofice, prin faptul că, poleite superficial într-o terminologie marxistă, ele sînt în cele din urmă apărate cu argumente fățarnice. Din contră, pînă și marxismul acestor texte este, de la un punct încolo, doar un pseudomarxism, instrumentalizat ca alibi pentru poziții, în fond, cît se poate de puțin progresiste (jargonul timpuriu al Institutului avea pregătită pentru asta eticheta de „revizionism“). Or, dintr-o atare dilemă nu scapă deopotrivă nici articolele, tot mai frecvente în anii 1980, care reușesc să evite orice referință la Marx, căci acest lucru nu le era îngăduit, în genere, decît în măsura în care din considerațiunile lor nu decurgea nici o consecință palpabilă, pe scurt: prin faptul că ele se condamnau la irelevanță. Această irelevanță nu era deci nicidecum o simplă calitate accidentală a acestor lucrări, datorată contextului, ci chiar condiția lor de posibilitate, întipărită adînc în pașii argumentației lor. În tot cazul, e limpede că filozofia din scrierile Institutului de Filozofie de după 1989, care prelungesc în multe privințe fără evoluții marcante tendințele de dinainte, nu e ca atare decît normalizarea acestui discurs neutralizat – pseudofilozofie tradițională înveșmîntată în pseudomaterialism dialectic –, din care s-au scos apoi pur și simplu referințele materialist-dialectice devenite deja oricum ornamentale.PREMIILE
Ceva din toate acestea transpare nu doar în producțiile proprii ale Institutului, ci și în literatura premiată de secția de filozofie a Academiei în ultimul deceniu. Sigur, aceste premii nu se acordă întotdeauna angajaților Institutului (deși...), dar ele reflectă în tot cazul cu fidelitate „sistemul său de valori“, _i.e._ axiologia Institutului. Desființate în 1986, după ce au fost decernate vreme de aproape 40 de ani la scară redusă – fără un premiu explicit pentru filozofie –, premiile Academiei se dau din 1999 în forma actuală și au din capul locului particularitatea neobișnuită că se conferă, cu un decalaj, cărților publicate cu doi ani în urmă. Poate că acest lucru se datorează dorinței Academiei de a recupera, în 1990, premiile neacordate între 1986 și 1989; poate că servește, dimpotrivă, pentru a proiecta ideea că Academia citește în perspectiva eternității, iar nu sub optica îngustă a interesului actual. Prevederea e, în tot cazul, de dată recentă – în regulamentul din 1940, premiile se acordau exclusiv cărților apărute în anul anterior – și ea oficializează un defazaj inerent cel mai adesea lucrărilor premiate și exacerbat constant în practica reală a acordării premiilor. Astfel, bunăoară, cartea lui Dumitru Cristea, care a luat în 2015 Premiul „Vasile Conta“ pentru 2013, a apărut de fapt în 2001, fiind doar reeditată în 2013, în vreme ce _Tratatul despre ființă_ al lui Corneliu Mircea, care a luat Premiul „Mircea Florian“ în 2017 pentru 2015, strînge laolaltă publicații apărute încă din anii 1980. Secția de „filozofie, teologie, psihologie și pedagogie“ a Academiei – o combinație ce indică, pesemne, o perspectivă preluministă asupra acestor discipline – acordă anual cinci premii: „Vasile Conta“, „Mircea Florian“, „Ion Petrovici“, „Constantin Rădulescu-Motru“ și „Dumitru Stăniloae“. Între ele, ultimele două sînt rezervate unor specializări clare: psihologie/pedagogie, respectiv teologie, în vreme ce toate celelalte pendulează incert între cele trei discipline. Astfel, Premiul „Vasile Conta“ revine în anul 2013 unei lucrări de teologie, în 2015 unui tratat de psihologie socială și în 2018 unei lucrări de filozofie a dreptului. La fel, Premiul „Ion Petrovici“ se acordă în 2017 unei istorii a ideilor pedagogice, în 2016 unei cărți de metafizică greacă, iar în 2014 unui volum de antropologie culturală. În schimb, sincretismul, implicit în denumirea înseși a secțiunii amintite a Academiei, nu se manifestă doar în faptul că una și aceeași comisie se simte îndrituită să judece, pentru un anume premiu, lucrări aparținînd unor discipline atît de diferite (de altfel, nici comisiile care acordă aceste premii și nici nominalizările nu sînt de regulă făcute publice), ci el este cel mai adesea inerent cărților însele. Bunăoară, volumul care a luat în 2014 Premiul „Ion Petrovici“ ascunde, sub aparența unei cercetări antropologic-etnografice asupra unor motive folclorice, ambiția de a dezgropa „teo-filozofia“ profundă a poporului român; _Teologie și medicină pentru familie_ a lui George Stan îmbină expuneri ale unor noțiuni medicale de bază cu excursuri ample privind interpretarea dogmatică a unor probleme precum avortul, SIDA sau homosexualitatea15; iar volumul lui Sabin Totu, _Filozofie și creștinism_, se vede ca o „îmbinare între cercetarea filosofică și experierea teologică“, adresîndu-se deopotrivă studenților de la ambele discipline, ș.a.m.d. Frecvent, Academia premiază cărți de psihologie a creativității scrise de ingineri electroniști, lucrări de istoria filozofiei scrise de critici literari sau chiar tratate filozofice scrise de aerotehniști. Premiile altor secții ale Academiei mai stîrnesc cînd și cînd controverse – ca, de curînd, premiul totuși meritoriu acordat anul trecut la secția „Filologie și literatură“ Gabrielei Pană Dindelegan. Nu la fel stau lucrurile, însă, și în cazul premiilor secției de filozofie, a căror lectură nu mai e întîmpinată de ani buni deja decît cu ilaritate de comunitatea filozofică. Într‑adevăr, ce dezbatere ar mai putea isca un titlu precum _Ecce Nietzsche_ sau _Zarathustra în spațiul carpato-balcanic românesc_? Cînd treci însă de titlurile hazlii și te scufunzi în lectura unora dintre aceste volume – ceea ce, trebuie spus, nu e ușor de făcut odată ce, în cazul multora dintre ele, Google nu afișează nici o intrare, iar unele nu se găsesc nici măcar la Biblioteca Academiei, părînd să fi fost premiate direct din sertar –, lucrul care te surprinde întîi de toate este în ce mică măsură ele corespund măcar și numai din punct de vedere stilistic exigențelor formulate în regulamentul premiilor. Potrivit Regulamentului, premiile Academiei recompensează cercetări fundamentale și avansate, originale, de înaltă ținută științifică și cu impact asupra domeniului. Din contră, multe dintre cărțile premiate la secția filozofie frapează îndeosebi prin laxitatea scriiturii lor. Gigel Paicu își propune explicit în cartea lui, _Creativitatea. Fundamente, secrete și strategii_, să ofere o lucrare „accesibilă, dar cu un nivel suficient de ridicat de abordare“, adresată în special studenților de la Politehnică care urmează cursul său de „psihologia creativității“. Titlul sună ca un volum de _self-help_ și, într-adevăr, capitolul 11, „Reguli de urmat pentru a fi creativi sau cum gîndesc geniile“, propune o listă lungă de rețete băbești pentru sporirea creativității: „Pune-ți întrebări îndrăznețe“, „Gîndește ca un copil“, „Inspiră-te de la natură“ ș.a.m.d. La fel, cartea deja amintită a lui George Stan, _Teologie și medicină pentru familie_, se vrea un compendiu de „medicină pastorală“, menit, între altele, să le transmită cunoștințe elementare de medicină preoților și studenților la teologie. O carte înțesată de citate precum interpretarea lui Mircea Braga la Nietzsche (_Ecce Nietzsche_) – cu capitole întregi compuse aproape exclusiv din citate, interpretarea autorului constînd în îngroșarea unora dintre cuvinte – conține, la peste 400 de pagini, exact _opt_ note de subsol, redactate și ele cu imprecizie. Cărți precum _Metafizica greacă_ a lui Mircea Arman sau _Filozofie și creștinism_ a lui Sabin Totu par pur și simplu transcrierea ușor adaptată a unor cursuri introductive – ceea ce ele și admit în alte cuvinte, declarînd explicit că se adresează întîi de toate studenților – și își justifică frecvent banalitatea prin note de forma: „Sigur că în realitate lucrurile sînt mai complicate, dar nu e aici locul să intrăm în detalii“. Din contră, cînd nu au nivelul lingvistic al unor cărți de popularizare, lucrările par scrise cum vorbeau pe vremuri prezentatorii emisiunilor radio nocturne, care nu credeau nici ei că mai e cineva treaz să-i asculte. Așa, bunăoară, cartea lui Viorel Cernica (autorul volumului _Răstiri către sine_), _Judecată și timp. Fenomenologia judicativului_, în care enormitățile de tipul „analitica și dialectica apar și în filozofia contemporană sub forma filozofiei analitice și continentale“ sînt întrecute doar de jocurile de cuvinte inovative, care ar fi fost numaidecît cenzurate dacă textul ar mai fi trecut măcar pe sub ochii unui redactor de carte: „Primul concept într-o ordine de lucru care ține seama de rezultatele demersului de față pe tema dictaturii judicativului nu trebuie să scape din vedere _ceea-ce-este_, chiar în înțelesul său judicativ, anume ființa; dar în așa fel încît nu _imaginea _acesteia să fie semnificativă – așa cum este ea în orizontul judicativului constitutiv –, ci conceptul ei ca atare: _Fi-ul _(poate chiar _Fiul_)“16. Această laxitate nu este nicidecum numai un cusur accidental al unora dintre cărțile premiate. Ea e, pe de o parte, definitorie pentru marea lor majoritate, cu excepții ce se lasă numărate pe degetele de la o mînă, și e, pe de altă parte, în tot cazul simptomatică – din cauza circuitul închis de acordare a premiilor – pentru concepțiile decidenților de la secția de filozofie a Academiei. Mai mult decît atît, ea se regăsește deopotrivă, la cel mai înalt nivel, și în producțiile directorului viager al Institutului, Alexandru Surdu, și anume nu doar în publicațiile populare cu care acesta se delectează de cîțiva ani – o carte lirică despre Dragobete, o monografie istorică de amator despre „Scheii Brașovului“, cum le mai scriu pensionarii în timpul liber, ori o carte de puternic simț patriotic intitulată _A sufletului românesc cinstire_ –, ci chiar și în sistemul său filozofic, la a cărui finalizare trudește încă. Opul e intitulat _Filozofia pentadică_ – Surdu are convingerea că cinci „este numărul de aur al dreptei filozofări“ – fiind, desigur, proiectat pe cinci volume, din care au apărut deocamdată trei. În pofida monumentalității declarate a proiectului, cartea e scrisă și ea într-un ton șugubăț-relaxat de șuetă: „ s-a folosit, ca să zicem așa, de penajul colorat al disciplinelor filozofice care au efecte halucinogene asupra scientiștilor nefamiliarizați cu ele. Ei se lasă ademeniți în jocuri infantile, împodobiți ca indienii cu pene smulse din coada de păun a filozofiei“17. Capitolul III din primul volum, intitulat „Considerații metodologice“, nu expune, cum ai putea crede, vreo metodă originală proprie acestui sistem filozofic, ci trece doar în revistă neutru cîteva trivialități metodologice din istoria filozofiei la nivel de cunoștințe elementare pentru anul I, întîmpinate ocazional cu argumente precum: „Ceea ce spune Kant despre nu este altceva decît o _părere _a lui, criticabilă la rîndul ei“18. Cînd intră într-un tîrziu în substanța lucrurilor, primul volum, dedicat „Transcendenței“ (autorul scrie toate conceptele importante cu majusculă pentru a le deosebi de cele mai puțin importante), conspectează pe larg din lucrările „controversatului“ psiholog sinergetic Ion Mînzat (cu cărți publicate, între altele, la Editura Aldomar Extrasenzorial), prezentînd credința și necredința religioasă ca rezultat al anumitor „coordonări sinergetice“ ale „angrenajului psihic“. Întregul Capitol VI, intitulat „Problema transcendenței parapsihice“, dezbate pe larg și cu maximă seriozitate asupra fenomenelor paranormale, arătînd că, în vreme ce „telepercepțiile extrasenzoriale“ sînt între timp verificate tehnic, fiind utilizate în „cercetările juridice, militare, spionaj“, alte concepte precum acela al „corpului astral“ sau al „forței psi“ rămîn doar ipotetice, în vreme ce, din păcate, „n-a existat nici un caz indiscutabil care să dovedească reîncarnarea“. Capitolul menționează numeroase date statistice asupra frecvenței experiențelor parapsihice, alteori citează din mărturiile unor persoane care relatează asemenea experiențe, fără a indica, nici într-un caz, nici în celălalt, sursa, și se încheie constatînd sfătos că adevărata problemă a unor asemenea concepte e că ele încearcă justificarea sau explicarea unor asemenea fenomene pe calea Intelectului sau a Rațiunii, în vreme ce ele ar trebui mai curînd doar exprimate pe calea Speculațiunii. Pe scurt: ele sînt tratate cu organul greșit, iar îndată ce-ar fi abordate cu facultatea potrivită, fenomenele respective s-ar reabilita, așa cum începe deja să se întîmple în cazultelepatiei.
AUTOHTONISMUL
În activitatea Institutului de Filozofie, motivul național joacă dintotdeauna un rol central. Acest lucru poate să pară firesc în condițiile în care Academia are drept prim obiectiv declarat în Statut „cultivarea și promovarea științei și culturii naționale și universale“, deși în ideea „filozofiei românești“, pe care o promovează Institutul, atenția legitimă față de cultura națională se amestecă adesea într-un mod dubios cu rudimentele unei teorii a cunoașterii cu specific autohton. Dacă, însă, această componentă a Institutului n-a fost niciodată cu adevărat lipsită de un subton ideologic, e cert că ideologia ei și-a schimbat la rîndul său de cîteva ori orientarea, în cei 70 de ani de funcționare a sa. În primii ani de după înființare, se știe, Institutul și-a găsit una dintre principalele misiuni în identificarea și cultivarea acelor intelectuali ai istoriei recente, care puteau fi asumați drept precursori sau promotori ai materialismului dialectic. Acest demers, a cărui contraparte a constituit-o critica vehementă a unor figuri tutelare ale culturii române tradiționale, precum Titu Maiorescu, acuzați pentru concepțiile lor conservatoare, s-a cristalizat treptat în proiectul alcătuirii unui nou canon al reflecției filozofice locale, al cărui principal criteriu îl constituia orientarea progresistă. Numeroase articole din anii 1950 – precum: „Asupra concepției filozofice materialiste a lui Gheorghe Marinescu“, „Concepția filozofică și materialistă a lui Ștefan C. Mihăilescu și lupta lui împotriva idealismului“ sau „Ideile filozofice materialiste ale doctorului Nicolae Leon și lupta sa împotriva idealismului în biologie“ – pregătesc astfel terenul pentru o serie întreagă de lucrări de sinteză, apărute ulterior, precum _Istoria gîndirii sociale și filozofice în România_ (1964), editată de Gulian. Din contră, după virajul naționalist al regimului Ceaușescu și în noul regim ideologic impus Institutului, sînt recuperate treptat și principalele figuri clasice căzute în oprobiu în anii 1950, în frunte cu Titu Maiorescu sau Lucian Blaga. Totodată, în jurul concepțiilor emfatice ale lui Blaga asupra identității românești și a teoriilor lui Noica despre „sentimentul românesc al ființei“ și „rostirea filozofică românească“ se înfiripă treptat o idee a istoriei filozofiei românești care – animată de excepționalismul național al regimului – rezistă suspiciunii de ridicol al subiectului plasînd accentul nu atît pe realizările teoretice relevante, cît mai curînd pe virtualități latente ale specificului național. De aici, o serie întreagă de titluri care vorbesc eufemistic despre „sentimente“ sau „vocații“ filozofice românești ori despre potențele filozofice ale „sufletului“ și „rostirii“ locale. Acest concept „de adîncime“ al filozofiei naționale a supraviețuit în mod vădit Revoluției din 1989 și el reapare încă și azi constant într-una dintre seriile periodice ale Institutului, _Studii de istorie a filozofiei românești_. Dacă facem abstracție de numerele acesteia care nu au alt scop decît omagierea directorului instituției, căruia îi sînt dedicate cel puțin două volume recente (vol. X: „Existență, ființă, realitate“ și vol. XIV: „Intelect, rațiune și speculațiune“), conținînd articole precum „Facultățile minții și facultățile gîndirii. De la maiorescieni la Alexandru Surdu“ sau secțiuni precum „Provocări ale filozofiei pentadice“, volumele seriei conțin, la un capăt, rarisime studii profesioniste, ce explorează critic în perspectiva unei literaturi filozofice la zi momente de reflecție filozofică locală, iar la capătul celălalt, mult mai pregnant, texte care forează adînc în preistoria gîndirii filozofice autohtone. Astfel, un text scris chiar de șeful secției de „filozofie românească“ a Institutului în 2007, Ion Pogorilovschi, se intitulează „Introducere în sapiența zalmoxiană“ și își propune, dezvoltînd din surse precare conținutul religiei zalmoxiene, nimic mai puțin decît să arate că aceasta ar fi _de facto_ „nu un aparat de constrîngere a conștiințelor, ci, prin excelență, formă și aparat de inducere și întreținere _în proporții de masă_ a meditației filosofico-religioase orientată spre transcenderea contingentului vieții“ – pe scurt: că ea n-ar fi o concepție filozofică „de autor“, ci o metafizică „consubstanțială unei întregi populații carpato-danubiene“19. De altfel, și potrivit lui Alexandru Surdu, românii sînt azi în mod special abilitați ca popor pentru construcțiile speculativ-filozofice prin faptul că „ei au o îndelungată tradiție filozofică: zalmoxiană, dacoromană, aristotelică și neoaristotelică, clasică și modernă, fără să fi apucat încă să guste din fructele amare ale postmodernismului“20. Asemenea concepții, descinse din protocronismul anilor 1970-1980, sînt ușor de ridiculizat ca mostre comune de dacopatie, dar dacii nu sînt nicidecum elementul central aici. De altfel, pe lîngă speculațiile sale tracogetice, Surdu mai descoperă deopotrivă și populația mitică a „cauconilor“, iar una dintre cărțile premiate de secția filozofică, _Zarathustra în spațiul carpato-balcanic_, urmărește fondul „mithraic-zarathustrian“ al mitologiei românești. Din contră, importantă e aici, întîi de toate, funcția pe care o îndeplinesc aceste speculații preistorice, iar cartea amintită a lui Istrătescu-Tîrgoviște își declară în acest sens limpede în postfață intenția de a arăta că, din moment ce vechiul fond al „moralității“ autohtone a rezistat cu succes perioadei de cucerire romană, construcțiilor instituționale și importurilor civilizatorii, de aici se poate conchide deopotrivă că singura „cale a devenirii noastre cea a redescoperirii valorilor românești, a ceea ce ne diferențiază filozofic-existențial, etic-moral și uman-atitudinal de ceilalți“21. Utilitatea mai aplicată a unei atare recomandări reiese limpede dintr-un alt articol apărut în _Studii de istorie a filozofiei românești_, care reușește, fără a-și propune asta explicit, să formalizeze predilecția curentă în publicațiile Institutului pentru fondul autohtonist, punînd-o într-un context teoretic mai larg. Textul, scris de Constantin Schifirneț, e intitulat „Modelul explicativ al evoluției societății românești moderne“ și se ocupă, ca mare parte din publicațiile lui Schifirneț din ultimii 40 de ani (aceasta a fost, de altfel, și tema doctoratului său din 1980), de teoria „formelor fără fond“, în care el vede un „model teoretic național“, capabil să dea seama de pozițiile unei bune părți a intelectualității românești, din secolul al XIX‑lea încoace, critice la adresa importurilor instituționale și de idei occidentale neadaptate cadrului și dispozițiilor autohtone. Astfel, Schifirneț observă că „teoria formelor fără fond relevă o anume tensiune ideatică între grupul care aspiră la societatea europeană și grupul care pledează pentru continuarea tradițiilor“, dar nu vrea nicidecum să-i vadă pe adepții ei de partea reacționară a tensiunii. Din contră, spune el, „eoria formelor fără fond este modernă întrucît este cerută de însuși spiritul modern care impune necesitatea spiritului critic . Acestea nu sînt deci simple reacții la modernizare , ci reflectă starea permanentă a unui popor obligat să-și apere identitatea“22. Starea de permanent asediu, în care se găsește identitatea națională amenințată de occidentalizare, e desigur o temă recurentă între publicațiile Institutului, care reapare, bunăoară, frecvent și la Surdu, dar meritul expunerii, altminteri cît se poate de necritice, a lui Schifirneț este, pe de o parte, acela că el indică filonul comun de gîndire al cîtorva dintre eroii principali ai direcției naționale a Institutului: Maiorescu, Eminescu, Rădulescu-Motru etc.; pe de altă parte, el scoate la lumină deopotrivă și intenția comună cu care, în aceste texte, sînt invocate constant drept modele cîteva situații istorice altminteri cum nu se poate mai diferite: rezistența spiritualității dacice la cucerirea romană, reacția conservatoare la modernizările secolului al XIX-lea și reacțiile contra liberalizării din perioada de tranziție. Nu e greu de citit în toate aceste repere idealizarea efortului subiacent de a justifica și azi _statu quo_-ul contra oricărei reforme, inclusiv a cercetării înseși. De bună seamă, situația Institutului de Filozofie nu e neapărat simptomatică pentru aceea a altor institute de cercetare ale Academiei – și ar fi de întrebat de ce situația nu se mai prezintă azi, poate, nicăieri mai dezolant decît acolo –, dar ideologia „formelor fără fond“ a rămas, cu toate acestea, principala grilă prin care cel puțin Academia ca for citește realitatea contemporană, după cum o arată apelul semnat în 2017 de marea majoritate a academicienilor, în care aceștia se declară „îngrijorați de evoluţiile interne şi internaţionale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă şi alarmantă încercare de erodare a identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României, cu multe acţiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate «corectitudini politice»“23. E ușor de observat că, dincolo de marotele conservatoare precum „flagelul corectitudinii politice“, „globalismul nivelator“ periclitează azi în fapt, inclusiv financiar, privilegiile Academiei, după cum și presiunea de profesionalizare a muncii de cercetare pe model occidental amenință statutul institutelor de cercetare ale Academiei, sustrase încă oricărui control efectiv de performanță. Cert e că, la 150 de ani de la fondarea sa – cum o descriu broșurile instituției – ca „vector al reformei și modernizării statale“, Academia a devenit azi mai curînd un bastion al contrareformei, ce pare să-și procure ideologia încă din producția desuetă a Institutului de Filozofie.TRĂIRISMUL
Dacă autohtonismul Institutului de Filozofie servește într-adevăr nu doar ca probă a imunității lui la reformă, ci și ca justificare a rezistențelor sale față de profesionalizarea cercetării științifice în genere, el își are frecvent pandantul în ceea ce s-ar putea numi „existențialism instituțional“: o concepție susținută la nivel de instituție și din rațiuni instituționale, ce preamărește trăirea subiectivă individuală în detrimentul oricărei instituționalizări. Pe scurt: o instituție _de facto_ mai închistată decît aproape orice altă organizație academică promovează la nivel transindividual – prin publicații realizate ca „lucrări de plan“, comunicate și premii onorifice – antiinstituționalismul în forma sa cea mai crasă, ridicîndu-l la rang de filozofie instituțională. De altminteri, e ușor de văzut că o atare intenție antiinstituțională e deja implicită în însăși teoria „formelor fără fond“, care privilegiază fondul profund sau „ethosul” în detrimentul organizării instituționale de suprafață, transpunînd acest model pînă în cele mai vechi timpuri. Așa, de pildă, la Istrătescu-Tîrgoviște: „Deși romanii au exploatat la maximum noua provincie anexată, au anexat-o ca pe un teritoriu imperial, au populat-o cu străini venetici, au bulversat-o cu noi valori morale (orgii, desfrîuri, homosexualism, incesturi, repudieri, crime și trădări), au transformat-o economic, administrativ, legislativ și negustoresc, ei nu au reușit să modifice din temelii moralitatea populației locale“24. În spatele unei atare concepții stă, de bună seamă, un adevărat cult al trăirii autentice, neîntinate prin forme instituționale, cum o exprimă perfect, într-o continuitate asumată cu trăirismul lui Nae Ionescu, articolul-mărturisire al lui Mircea Itu, apărut în 2008 în _Studii de istorie a filozofiei românești_: „Trăirea este un act existențial adînc și înalt. Prin ea se împlinește menirea noastră ca ființe și se dă contur rostului vieții pe pămînt“25. Acest trăirism marchează însă în egală măsură și reflecțiile de politică a științei agreate de Institutul de Filozofie, care au constant în centrul lor ideea filozofiei ca „mod de viață“. „Vă mărturisesc gîndul pe care l-am nutrit mereu“, spune la un moment dat șeful direcției de „filozofie universală“, Alexandru Boboc, într-unul din interviurile incluse în volumul său omagial din 2010, _Filozofie și cultură_, „filozofia este totuși și un mod de viață“. Cu același gest al sincerității dezarmante, Sabin Totu face și el, în cartea sa premiată de secția filozofică a Academiei în 2016, apologia unui concept premodern și preinstituțional al filozofiei: „Mărturisesc la fel de sincer că întreaga filozofie «modernă» mi se pare începutul sfîrșitului» filozofiei înțelese ca înțelepciune» sau «mod de viață». Dezvoltarea științelor (nu doar a celor exacte; de pildă, psihologia este extrem de prezentă ca «sursă» a filozofării de tip fenomenologic) nu este străină de această evoluție, ci, dimpotrivă, a influențat-o din plin“26. Lucrarea sa nu se vrea propriu-zis o contribuție teoretică și ar fi răstălmăcită în orice altă grilă de lectură decît aceea a trăirii personale: „Lucrarea de față nu este așadar urmarea unei cercetări filozofice canonice, ci o încercare în plan _personal_, unde anumite probleme filozofice sau teologice apar ca posibile «noduri» existențiale de dezlegat pe o hartă albă a unei gîndiri exercitate filozofico-teologic. imic din ceea ce se va discuta în paginile ce urmează nu poate fi înțeles în afara asumării _personale _de către fiecare a fiecărei probleme expuse“27. Sigur că, în întreaga istorie a filozofiei românești, pe care o proiectează Institutul, calitățile existențiale sînt menite întîi de toate să țină locul consistenței teoretice, așa cum și în cartea lui Totu trăirea autentică, clamată apăsat, servește pur și simplu ca alibi pentru a acoperi scăderile metodologice și neglijențele stilistice ale cărții. Acest lucru face însă, totodată, din capul locului iluzorie și opoziția curentă în publicațiile Institutului dintre „adevărata filozofie“, în al cărei legatar se erijează, și simpla literatură eseistică, criticată frecvent în paginile sale. Așa, bunăoară, în articolul lui Marius Dobre din 2008, „Trecut, prezent și viitor în filozofia românească“, care îndrăznește să zugrăvească chiar, în contra prezentărilor curent eufemistice ale unei atare istorii, o perspectivă „pesimistă“ asupra acesteia. Sigur că unele dintre motivele invocate de el pentru a-și justifica pesimismul sînt mai curînd simptomatice pentru filozofia „consubstanțială“ instituției: „Ne temem“, spune el, „în contextul mondializării dominate de cultura americană, de o nouă subjugare a culturii române (deci și a filozofiei), așa cum s-a mai întîmplat în istorie, cînd cultura noastră a stat sub alte culturi, în special sub cea franceză și sub cea germană“28. Dar principalul motiv de îngrijorare al lui Dobre se leagă de faptul că, în vreme ce adevărata filozofie speculativă și sistematică, reprezentată de Alexandru Surdu, se găsește abia într-un stadiu incipient (volumele sistemului apar numai din 2012), filozofia eseistică și literară, întruchipată după el exemplar de Gabriel Liiceanu, ocupă întreaga scenă publică. Or, ironia acestei dihotomii se leagă de faptul că, în realitate, filozofia așa-zis sistematică a Institutului suferă la rîndul ei masiv de aceeași lipsă de stringență teoretică, pe care o reproșează celorlalți, fiind și ea acuzabilă de „literaturizarea“ filozofiei, chiar dacă îi lipsesc cu totul calitățile literare. În fond, potrivit lui Dobre însuși, filozofia sistematică se susține pînă la urmă, dinaintea științei, tot numai prin valoarea sa culturală. Altminteri, merită spus că această falsă opoziție afectează pînă la un punct deopotrivă și polemica iscată de curînd în jurul cîtorva nereguli (grave și indubitabile) constatate la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în cadrul căreia Gabriel Liiceanu și o parte a corpului profesoral al facultății s-au acuzat rînd pe rînd de încălcarea unor reguli, pe care ambele părți le îmbrățișează, de fapt, doar cu jumătate de gură, preferîndu-le oricînd trăirea autentică, „filozofia ca mod de viață“ și retorica pseudosapiențială a „discipolatului“, tot așa cum ele împărtășesc în fond deopotrivă și ironiile găunoase la adresa articolelor „ISI“. Din contră, orice dare de seamă asupra situației învățămîntului și a cercetării filozofice românești de astăzi ar trebui să plece de la constatarea faptului că trăirismul antisistem este în prezent concepția _default _a sistemului însuși, în vreme ce eseismul antiacademic are, cel puțin din acest punct de vedere, mai multe în comun cu media producției academice locale decît ar avea un efort teoretic serios cu oricare dintre ele.CU CINE DEFILĂM?
Într-un context universitar, un asemenea mod de a apăra irelevanța teoretică, accentuînd bunăoară rolul uman al „dăscăliei“ și misiunea de popularizare a cunoașterii contra evaluărilor scientometrice (care au, altminteri, și ele problemele lor), poate încă să pară legitim, deși el reduce relațiile student-profesor la o formă idilic-rurală pe care ele n-o mai pot avea, în realitate, de mult în condițiile vieții universitare contemporane. În cazul unui institut de cercetare, al cărui întreg rost de a fi vizează performanța științifică degrevată de funcții didactice, asemenea pretexte sînt vane29. Mai mult decît atît, însă, în condițiile în care, pe de o parte, circulara recent adresată de conducerea Academiei forurilor sale de cercetare, prin care se cer reduceri bugetare drastice, și pe de altă parte, interesul tot mai ridicat de a bascula finanțarea cercetării preponderent înspre domeniile aplicate, cresc presiunea pusă asupra cercetării umaniste în genere, situația Institutului de Filozofie reprezintă o vulnerabilitate strigătoare la cer. A solicita în acest context nu doar un audit al risipelor sale financiare – pe salarii cumulate și norme duble, volume omagiale ilare sau pseudoconferințe cu iz de petrecere cîmpenească –, ci și unul intelectual al producției sale științifice, eșuate de ani buni într-un univers paralel guvernat de ruminații numerologice, îți poate desigur atrage reproșul de „a ține cu ursul“, punînd umărul la demolarea unuia dintre puținele locuri în care se mai poate azi face, instituțional, filozofie în România. Dar, atîta vreme cît comunitatea filozofică românească acceptă măcar și numai prin tăcere să defileze cu un asemenea „for suprem“ în frunte, s-ar zice că ea își merită soarta. ------------------------- * În 1949, a fost înfiinţat Institutul de Istorie şi Filozofie, în cadrul căruia exista o secţie de filozofie cu un grad sporit de autonomie. Oficial, institutul s-a desprins ca unitate distinctă abiaîn 1954.
* Sigur că, în această calitate, secțiile Academiei patronau încă din perioada interbelică comunicări și chiar publicații științifice, dar acest lucru nu avea încă nimic de-a face cu forma de organizare modernă a unor laboratoare specializate de cercetare. * O excepție notabilă ar fi aici Austria, care a ajuns, aproximativ în aceeași perioadă și pesemne din aceleași rațiuni, la un model întrucîtva similar celui sovietic. O lectură comparativă a statutelor celor două instituții ar putea filămuritoare.
* Vezi în această privință și lucrările clasice ale lui L. Graham, „The Formation of Soviet Research Institutes: A Combination of Revolutionary Innovation and International Borrowing“, în: _Social Studies of Science_ 5 (1975), pp. 303-329 și _The Soviet Academy of Sciences and the Communist Party, 1927-1932_, Princeton: Princeton University Press, 1967. Una dintre diferențele centrale pe care le notează Graham privește, de pildă, chestiunea separației dintre cercetare și educația populară, pe care guvernul sovietic nu o voia nicidecum, din motive lesne de înțeles, la fel de absolutăca în Germania.
* Cf. L. Graham, _Science in the New Russia. Crisis, Aid, Reform_, Bloomington: Indiana University Press, 2008, p. 33 și urm. * Idei similare au fost vehiculate la un moment dat și înRomânia.
* Vezi în acest sens, de pildă, memoriile altminteri destul de autocomplezente ale lui Gheorghe Vlăduțescu din epocă: G. Vlăduțescu, _Filozofie și politică_ _1957-1962_, București:Paideia, 2003.
* E important aici să nu ne lăsăm induși în eroare de cuvinte: „institutele de filozofie“ mai celebre din Viena sau Berlin nu sînt propriu-zis decît denumirile unor centre de studii sau departamente universitare, iar nu propriu-zis „institute“, în sensul aflat în discuție în textul de față. * Cf. L. Graham, _Science, Philosophy, and Human Behaviour in the Soviet Union_, New York: Columbia University Press, 1987. * Arhiva Academiei Române (AAR), Fond Secția de Științe Economice, Filozofice și Juridice, dosar nr. K-2/1955-’58, f. 6, _apud_ C. Vasile, „Institutul de Filozofie al Academiei RPR în epoca Gheorghiu-Dej, 1954-65”, în: _Studii și materiale de istorie contemporană_ 17 (2018), pp. 93-114, p. 104. * Formal, institutele de cercetare ale Academiei trebuie să respecte aceleași criterii și standarde – pentru concursurile de post, de pildă – ca și universitățile, dar aplicarea acestora și evaluarea propriilor performanțe sînt lăsate _de facto_ în seama autogestiunii secțiilor corespunzătoare ale Academiei. Altminteri, sigur că nici cadrele didactice universitare nu sînt evaluate mult mai riguros, dar în cazul lor, măcar contactul permanent cu studenții obligă încă la un anume efort de ajustare, în vreme ce un institut precum Institutul de Filozofie nu se mai confruntă, în fond, nici măcar cu comunitatea filozofică locală, darămite cu cea internațională, ci își desfășoară întreaga activitate în publicații, comunicări și dări de seamă cu circuitintern.
* Cîțiva cercetători ai Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ au început să dedice studii extinse subiectului. Cf. în special C. Vasile, „Institutul de Filozofie al Academiei RPR în epoca Gheorghiu-Dej, 1954-65”, în: _Studii și materiale de istorie contemporană_ 17 (2018), pp. 93-114 și C. Zavarache, „Tranziție și strategii de adaptare: Mihai Ralea și activitatea Secției de filosofie a Institutului de Istorie și Filozofie al Academiei RPR (1949-1952)”, în: _Studii şi Materiale de Istorie Contemporană_ 16 (2017), pp. 36-65. * A. Boboc, „Actualitatea luptei lui V.I. Lenin împotriva pozitivismului“, în: _Cercetări filozofice_ VII/1 (1960), pp.149-164, p. 149.
* L. Grünberg, _Axiologia și condiția umană_, București: Editura Politică, 1972, p. 10. * În privința homosexualității, autorul nu se mulțumește doar s-o califice drept „păcat împotriva firii“ și „viciu“, dar colportează în plus și propaganda veninoasă potrivit căreia „homosexualii cer să fie legiferată pedofilia, pentru ca ei să poată întreține raporturi sexuale nefirești cu copii“. G. Stan, _Teologie și medicină pentru familie_, Alexandria: Ed. Cartea Ortodoxă, 2011, p. 167. * V. Cernica, _Judecată și timp. Fenomenologia judicativului_, București: Ed. Inst. European, 2012, p. 411. * A. Surdu, _Filozofia pentadică. Vol. 1: Problema transcendenței_, București: Editura Academiei Române, 2012, p. 6.* _Ibidem_, p. 34.
* I. Pogorilovschi, „Introducere în sapiența zalmoxiană”, în: _Studii de istorie a filozofiei românești_ II (2007), pp.11-35.
* A. Surdu, _Filozofia pentadică. Vol. 1: Problema transcendenței_, București: Editura Academiei Române, 2012, p. 8. * C.I. Istrătescu-Tîrgoviște, _Zarathustra în spațiul carpato-balcanic românesc_, Timișoara: Brumar, 2012, p. 553. * C. Schifirneț, „Modelul explicativ al evoluției societății românești moderne“, în: _Studii de istorie a filozofiei românești_ II (2007), pp. 101-131, p. 130. * _https://acad.ro/com2017/apelAR/d0208-ApelAR.pdf._ * C.I. Istrătescu-Tîrgoviște, _Zarathustra în spațiul carpato-balcanic românesc_, Timișoara: Brumar, 2012, p. 553. * M. Itu, „Filozofia trăirii“, în: _Studii de istorie a filozofiei românești _III (2008). * S. Totu, _Filozofie și creștinism în spațiul carpato-balcanic românesc_, București: Ed. Universității din București, 2014,p. 11.
* _Ibidem_, p. 35 și urm. * M. Dobre, „Trecut, prezent și viitor în filozofia românească. O viziune pesimistă“, în: _Studii de istorie a filozofiei românești _III (2008), pp. 91-99, p. 99. * Sigur că, în cazul „Institutului de Filozofie“, cercetătorii nu numai că n-au nevoie să fie degrevați de responsabilități didactice, fiindcă munca lor de cercetare nu trebuie să satisfacă oricum nici un barem real de performanță, dar ei sînt nu rareori angajați cu normă întreagă și la Institut, și la Facultate ori la Universitatea Creștină „DimitrieCantemir“.
" => string(35) "Filozofia Institutului de Filozofie" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(35) "filozofia-institutului-de-filozofie" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-14 14:45:45" => string(19) "2019-08-14 11:45:45" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200341" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19480 (24) { => int(200193) => string(4) "1006" => string(19) "2019-08-06 16:42:33" => string(19) "2019-08-06 13:42:33" => string(7963) "Cazul
de la Caracal nu se epuizează. Sînt două săptămîni. Nimic nu arată că povestea se va sfîrşi, cumva, doar cu un criminal anchetat şi condamnat pentru omor. Chiar dacă probele împotriva lui Gheorghe Dincă vor fi de necontestat, cazul va continua. Pentru că întrebarea va rămîne: cum a fost posibil? Odată rostită această întrebare, apar complicii. Iar „complicii“ sînt toate instituţiile Statului român care trebuiau să ancheteze dispariţiile unor fete minore şi n-au făcut-o. „Complicii“ sînt şi poliţiştii, şi procurorii, şi STS, şi autorităţile locale. Încă de la dispariţia Luizei, procurorii au avut la dosar fotografia maşinii lui Gheorghe Dincă. N-au cercetat această pistă. Încă din noaptea dispariţiei Alexandrei, un caz de răpire de minori ar fi trebuit să devină o situaţie naţională de urgenţă. Dar poliţiştii din Caracal şi din Slatina şi-au spus: „De ce să ne agităm atîta?“, vine ea, fata, o fi cu vreun Făt-Frumos. Sînt reguli clare de intervenţie în astfel de cazuri, în toată lumea. Toate unităţile din zonă sînt alertate şi se cere sprijin şi de la nivel naţional. De la poliţia rutieră, care organizează filtre, pînă la intervenţii cu elicopere, toată lumea este în picioare. Nu poţi, în nici un caz, să trimiţi părinţii acasă şi să-i chemi a doua zi, ca să nu-ţi tulburi somnul. În acea noapte, după ce părinţii au raportat dispariţia Alexandrei, s-a pierdut un timp preţios. Un timp vital. Un timp al inconştienţei. Aflăm, cu acest prilej, că şeful poliţiei judeţene din Slatina, Nicolae Alexe, fiind informat de caz, a început să ceară ajutorul unor interlopi, ajunşi acum persoane onorabile, deţinătoare de firme de pază. Şi n-a raportat mai departe, n-a cerut ajutoare de urgenţă de la Craiova sau de la Bucureşti. Lipsă de responsabilitate. Complicitate. Minimalizarea cazului. O fată dintr-un tîrg de provincie din Cîmpia Română nu poate fi identificată şi salvată, deşi sună la 112, deşi dă amănunte despre casă, deşi se roagă de poliţişti să intervină. Apoi, după ce, într-un final, se ajunge la casa lui Gheorghe Dincă, începe „spectacolul“ aşa-zisei anchete. Procurorii sînt mulţumiţi că presupusul criminal a mărturisit, probele sînt vraişte, curtea rămîne necercetată patru zile. Felix Bănilă, procurorul şef de la DIICOT, deşi nu făcuse o verificare amănunţită a locului, încearcă să ne aburească, zicînd că butoiul în care Dincă a ars cadavrele e o sobă, un cuptor, ceva ultraperformant. Părinţii – pe bună dreptate – nu cred o iotă din versiunile poliţiştilor şi ale procurorilor. Vin rezultatele de la Institutul Naţional Medico-Legal. Apare încă un personaj sinistru, doamna ministru Ana Birchall, care pune mîna pe telefon şi îi anunţă pe părinţi că, da, probele de lîngă butoi, din oase, arată că ADN-ul corespunde cu al fetei, Alexandra. Şi doamna Birchall spune că a dat dovadă de umanitate, promiţîndu-le anterior părinţilor să-i anunţe, indiferent de rezultat. Dar, oare, în locul acelui telefon cinic, nu putea să meargă pînă la Caracal, să vorbească faţă în faţă cu părinţii? Sau, pur şi simplu, să nu se amestece, lăsînd un medic legist şi un psiholog să ajungă acasă la Alexandra? În tot acest timp, Gheorghe Dincă hălăduieşte cu peste 200 de poliţişti şi procurori prin lunca Oltului şi prin pădurile de lîngă Caracal. În tot acest timp, o ţară întreagă vede cum o casă a groazei este, de fapt, o Românie a groazei. Noi, toţi, din păcate, locuim într-o casă a groazei. Avem poliţie, procurori, STS, alte servicii secrete, avem unităţi speciale de intervenţie, dar toate acestea sînt locuri ale pustiului, fără nici o legătură cu cetăţeanul, care le plăteşte şi salariile, şi pensiile babane. Umanitatea a fost de mult abolită din aceste instituţii. Apare şi cazul de la Galaţi. Acolo ar fi fost şi mai simplu de intervenit, trebuia doar să te dai jos din maşină. Fata avea sînge pe picioare, şiroind, dar poliţiştii stau şi se uită. Privesc tîmp. Nu întreabă dacă are nevoie de ajutor. Privesc. Fata ajunge la spital într-o stare gravă, cu maşina Salvării chemată de alţi cetăţeni, şi e salvată. Ministrul de Interne, Mihai Fifor, spune că situaţia e „inadmisibilă“. Atît: o caracterizare. Nimic mai mult. De fapt, lucrurile stau aşa: lucrătorii din sistemele de forţă ale României au privilegii, nu pot fi sancţionaţi, se face o „anchetă internă“ şi cu asta, basta. Trăim zilnic în această Românie a groazei, în care dispreţul instituţiilor de forţă faţă de cetăţean este un fapt obişnuit. Şi, foarte important, nu chiar orice cetăţean, să reţinem: e bine să fie minori, fete, dacă se poate, bătute, violate, eventual, fără părinţi, ca să n-aibă nimeni ce să reclame şi cine să înfrunte autorităţile. Violenţa asupra minorilor şi a femeilor e „normalitatea“ acestui stat, iar în satele pierdute din Cîmpia Română trebuie să taci, să înghiţi, să aştepţi şi să nu te revolţi. N-ai transport pentru elevi – mucles! Înfloreşte pirateria maşinilor de ocazie – mucles! Şefii Poliţiei beau şi se distrează cu interlopii – mucles! Are Caracalul un primar căzut din lună – mucles! Copiii dispar şi ne prefacem că-i căutăm – mucles! Lasă că mai bine îl cercetăm pe bunicul Luizei şi îl punem la detectorul de minciuni, poate că el şi-a violat nepoata. În tot acest timp, politicienii dau din gură. Premierul Viorica Dăncilă promite măsuri, vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte, o dă afară din guvern pe Ecaterina Andronescu, aducîndu-l interimar la Educaţie pe ministrul Culturii, Daniel Breaz, care consideră Holocaustul asupra romilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial doar un „moment delicat“: „au fost şi momente, şi putem să le spunem delicate, să nu le spunem dificile“. Istoria din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial conţine date crunte: exterminarea unei etnii, crime în masă, teroare, deportări, o politică de stat împotriva romilor – acestea toate fiind doar un moment „delicat“, în viziunea ministrului Daniel Breaz. Casa aceasta a groazei, care este România, n-are, la cei mai mulţi politicieni de azi, nici un fundament istoric, nici o temelie istorică. Şi în această casă a groazei nu este doar un singur criminal, care ar putea să poate numele de Gheorghe Dincă. Şi nu sînt doar două victime: Luiza şi Alexandra. Noi, toţi, sîntem victime. Copiii noştri, nepoţii şi nepoatele noastre o pot păţi urît. Oricînd, şi nouă ni se poate întîmpla ceva tragic. Cum spuneam: avem poliţie, procurori, servicii secrete, unităţi speciale de intervenţie – toate plătite din banii noştri, toate cu bugete mai mari, an de an. Iar cetăţeanul este tot mai singur şi mai dispreţuit. Şi, în tot acest timp, preşedintele Iohannis face şedinţe foto la Cotroceni. Bine măcar că, la Cotroceni, copiii sînt în siguranţă şi îl pot îmbrăţişa pe preşedinte. Foto: Mediafax _ _ " => string(30) "Casa groazei, România groazei" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(28) "casa-groazei-romania-groazei" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-09 13:28:02" => string(19) "2019-08-09 10:28:02" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200193" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "2" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19481 (24) { => int(200251) => string(4) "3976" => string(19) "2019-08-08 15:21:35" => string(19) "2019-08-08 12:21:35" => string(9722) "_Dramatica
poveste a fetei de 15 ani, Alexandra, despre care se crede că a fost ucisă și tranșată în Caracal, a scos la iveală sutele de povești ale copiilor dispăruți fără urmă și mai ales fără certitudinea că autoritățile au făcut tot ce se putea pentru găsirea lor. _ _Aproximativ trei mii de persoane dispar anual în România. Despre sute de români dispăruți nu se mai ştie nimic, de zeci de ani. Majoritatea celor dispăruți sînt copii. Conform datelor oficiale furnizate de Poliția Română, în prezent, 512 copii sînt dați dispăruți. Dintre aceștia, 298 sînt fete și restul băieți._ _Sistemul de alertă pentru copii răpiți funcționează în România, pe hîrtie, de opt ani. S-au investit 236.000 de euro din partea UE, 53.828 de euro din partea Inspectoratul General al Poliției Române și 6.000 de euro din partea FOCUS (Centrul Român pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual)._ _Pînă în 2018, sistemul de alertă a fost activat într-un singur caz și de atunci nu a mai fost pus în funcțiune. În 2009, Poliţia Română lansa, cu mare fast, campania de promovare a liniei telefonice de urgență 116 000. Este numărul rezervat, printr-o decizie a Comisiei Europene, în toate statele membre UE, pentru sesizarea dispariţiilor de copii. În România, apelurile erau preluate de operatorii specializaţi ai Centrului Român pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual FOCUS. FOCUS s-a desfiinţat în anul 2015, iar în prezent, linia de telefon pentru anunțarea copiilor dispăruți, numărul 116 000, nu mai este funcțională, fiind realocat serviciului „Telefonul copilului“, unde nu există nici un operator care să preia apelul._ _Deputatul Adriana Săftoiu și-a propus să afle ce s-a întîmplat cu acești copii dispăruți și cine îi mai caută. „Voi solicita Camerei Deputaților înființarea unei Comisii care să analizeze toate dosarele persoanelor dispărute şi modul în care instituțiile abilitate au acționat pînă acum. Pute rău ce se întîmplă aici! Tragedia din Caracal e o tragedie despre multe alte locuri din România şi despre care aflăm doar cînd moare un om. Ancheta nu are voie să se limiteze doar la monstrul din Caracal. Ar trebui reluate toate dosarele persoanelor declarate dispărute. E o mafie generalizată şi o înfrăţire înfricoşătoare între tîlhari şi unii dintre cei care ar trebui să îi prindă. E cazul să deschidem cutia Pandorei!“, a scris Adriana Săftoiu pe Facebook. Interviul de mai jos este acordat în exclusivitate revistei _Observator cultural_. _ CAZUL CELOR DOUĂ FETE DIN CARACAL A ŞOCAT O ŢARĂ ÎNTREAGĂ. ÎNCĂ MAI AVEM MULTE ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS, POATE CEA MAI IMPORTANTĂ AR FI: CINE AR PUTEA FACE CURĂŢENIE ÎN MINISTERUL AAFACERILOR INTERNE ŞI SĂ DEZLEGE IŢELE UNUI SISTEM DEFECT CARE, AŞA CUM VEDEM, DE MULTE ORI PARE A FI CONECTAT CHIAR CU PERSOANE DIN LUMEA INTERLOPĂ? Ministerul Afacerilor Interne este o structură din cadrul Guvernului. Cine ar putea să facă această curățenie dacă nu Guvernul, şeful Guvernului, şeful Ministerului Afacerilor Interne? Dar pentru asta ar trebui să recunoască că au o problemă, şi nu una minoră. E momentul să renunțe la declarațiile pompoase şi să accepte că e o problemă, că e un cancer. Sigur, nu e de astăzi, că tocmai de aceea e un cancer, dar asta nu scuză pe nimeni dintre cei care au condus și conduc aceste structuri. Despre complicităţile la nivel local s-a tot vorbit public şi, cu toate acestea, de ani de zile, cei care trebuiau să acționeze, șefii lor, ministeriabili, au ignorat toate aceste semne. De ce? Pentru că, în România, printre primii care tolerează violența domestică cu toate ramificațiile ei, sînt reprezentanții instituțiilor care ar trebui să intervină fără rezerve. Dar ei ştiu că femeia merită o palmă, că a făcut ea ceva. CE PĂRERE AVEŢI DESPRE DEMITEREA UNOR PERSOANE ŞI NUMIREA LOR PE FUNCŢII LA FEL DE BUNE, CUM ESTE CAZUL FOSTULUI ŞEF DE POLIŢIE BUDA, ACUM ŞEF LA POLIŢIA DE FRONTIERĂ, ŞI NU DOAR AL LUI. APAR TOT MAI MULTE VOCI CARE CER CA ACEŞTI OAMENI SĂ-ŞI PIARDĂ PRIVILEGIILE, PRECUM PENSIA SPECIALĂ. VI SE PARE O MĂSURĂ BUNĂ? Asta arată mentalitatea instituțională. Nimic nu se pierde, totul se recuperează. Toţi cei care au fost implicați în primele zile în „cazul Alexandra“ ar trebui supuși unei analize din punct de vedere profesional şi sancționați. Nu legile sînt marea problemă, ci cei care le aplică. Să îl pui pe acel domn Buda şef în altă parte arată, așa cum spuneam, mentalitatea instituțională, dar şi aroganța, disprețul față de cetățean. Nu le pasă! Şi nu exclud faptul de a se proteja unii pe alții. O singură piesă din domino dacă este scoasă, cade tot dominoul. Riscă cineva? Se pare că nu. V-AŢI ARĂTAT INTENŢIA DE A SOLICITA ÎNFIINŢAREA UNEI COMISII PARLAMENTARE PENTRU A INVESTIGA CAZURILE COPIILOR DISPĂRUŢI. CE CREDEŢI CĂ AR PUTEA ADUCE NOU ACEASTĂ COMISIE? Ar putea să dezvăluie erori. Să dezvăluie că toţi cei care sînt plătiţi din banul public stau odihniți pe scaunele lor şi că nu au acționat responsabil, eficient pentru a-i găsi pe toți cei dați dispăruți. „Cazul Alexandra“ a scos la suprafață toată mizeria din sistem. Site‑ul oficial al Poliției Române spune enorm de mult despre indolența cu care sînt tratate cazurile persoanelor declarate dispărute. Şi-au actualizat pe ici, pe colo site‑ul după ce a explodat cazul celor două tinere, Luiza şi Alexandra. Unde figurează fetele? La grămadă, pe lista cu infractori căutați. Jalnic. PÎNĂ ÎN ACEST MOMENT, SUBIECTUL DISPARIŢIILOR ÎN RÎNDUL COPIILOR NU A FOST ADUS ÎN PRIM-PLAN. PE SITE‑UL POLIŢIEI APAR DOAR 17 COPII DISPĂRUŢI. DIN INFORMAŢIILE PE CARE LE AVEŢI DVS., CARE ESTE AMPLOAREA ACESTUI FENOMEN? Acum se vorbește despre 400 de copii dispăruți. Dar cum să mai crezi ceva din ceea ce îți oferă aceste instituții care își actualizează informațiile sub presiunea unui caz care i-a minat? Noi nu știm în mod real cîți copii au fost declarați dispăruți, cîte persoane. Orbecăim cu toții în mocirla pe care ne-o oferă instituțiile Statului. ÎN CAZUL CELOR DOUĂ FETE DIN CARACAL, SÎNT MULTE INFORMAŢII CONTRADICTORII ÎN SPAŢIUL PUBLIC ŞI MULTĂ NEÎNCREDERE ÎN CORECTA REACŢIE A AUTORITĂŢILOR. UNELE INFORMAŢII CONDUC SPRE O REŢEA DE PROXENETISM DE CARE NU AR FI STRĂINI UNII POLIŢIŞTI. CREDEŢI CĂ O COMISIE PARLAMENTARĂ AR PUTEA GARANTA CORECTITUDINEA CERCETĂRILOR ŞI INDICAREA CELOR RESPONSABILI? O comisie parlamentară ar putea fi eficientă doar dacă renunță la orice partizanat, dacă doreşte să afle adevărul, să apere interesul cetățeanului, şi nu să își apere membrii de partid care, vremelnic, dețin niște funcții. Acum, Parlamentul nu e capabil să pună deasupra interesului de partid interesul cetățeanului. Comisiile par să fie alcătuite mai mult pentru a-i scuza pe cei responsabili decît pentru a afla ce nu funcționează şi ce e de făcut. DIN PĂCATE, ÎN ROMÂNIA MULŢI COPII CARE MERG LA ŞCOALA DIN MEDIUL RURAL SÎNT NEVOIŢI SĂ FACĂ NAVETA KILOMETRI ÎNTREGI PÎNĂ LA LICEELE ÎN CARE ÎNVAŢĂ. O ORDONANȚĂ A GUVERNULUI A SCOS DIN RÎNDUL SERVICIILOR PUBLICE TRANSPORTUL INTERJUDEŢEAN, CEEA CE A AGRAVAT SITUAŢIA. FAPTUL CĂ POLIŢIA VA CONTROLA TRANSPORTATORII ILEGALI AJUTĂ PUŢIN. REALITATEA E CĂ, PENTRU MULŢI TINERI, AUTOSTOPUL ESTE SINGURA VARIANTĂ DE TRANSPORT. CE S-AR PUTEA FACE PENTRU A ÎMBUNĂTĂŢI SITUAŢIA ACEASTA? Nu cred că sînt mulți cei care fac autostopul de plăcere. Autostopul e de nevoie, înlocuiește ceea ce nu asigură Statul, adică un sistem de transport public, mai ales în zona rurală, care să le permită oamenilor să se deplaseze între zona rurală şi cea urbană. Vinovate pentru „autostop“ sînt tot autoritățile locale şi centrale. Să reglementeze acest sistem, şi autostopul va deveni doar o excepție. SÎNTEM ÎNAINTE DE ALEGERILE PREZIDENŢIALE, CU O MIZĂ MARE PENTRU PREMIERUL DĂNCILA, CANDIDAT PSD. GUVERNUL PARE ANGRENAT ÎN LUAREA DE MĂSURI CARE SĂ SCHIMBE SISTEMUL ŞI SĂ-L PERFORMEZE. MĂSURILE LUATE ACUM DE GUVERN RISCA SĂ FIE ELECTORALE ŞI SĂ NU AIBĂ EFECTUL AŞTEPTAT PE TERMEN LUNG, MAI ALES CĂ, DIN NOU, SE LUCREAZĂ FĂRĂ O FUNDAMENTARE CLARĂ. CUM PUTEŢI INTERVENI CA PARLAMENTAR PENTRU A‑I ASIGURA PE ALEGĂTORII DUMNEAVOASTRĂ CĂ CEEA CE SE DECIDE ÎN ACESTE ZILE NU E MIMAREA GĂSIRII DE SOLUŢII SAU ACOPERIREA URMELOR UNOR SUS-PUŞI IMPLICAŢI ÎN REȚELE MAFIOTE DE TRAFIC DE PERSOANE? Ca parlamentar de opoziție, este mai dificil să poți opri eventuale abuzuri ale puterii. Poți însă să vorbești, să faci interpelări, să depui amendamente la legi, să faci audieri la comisii. Sînt cîteva pîrghii, dar dacă vor să își treacă legile lor, le trec fără că opoziția să îi poată bloca practic. Aritmetica parlamentară e decisă de votul cetățenilor. _Interviu realizat de _TEODORA MUNTEANU" => string(73) "„«Cazul Alexandra» a scos la suprafață toată mizeria din sistem“" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(60) "cazul-alexandra-a-scos-la-suprafata-toata-mizeria-din-sistem" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 15:21:35" => string(19) "2019-08-08 12:21:35" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200251" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19482 (24) { => int(200248) => string(2) "13" => string(19) "2019-08-08 15:11:39" => string(19) "2019-08-08 12:11:39" => string(5979) "Crimele de la Caracal au devoalat nu doar ororile comise de un cetățean român, ci și debandada și incompetența unui sistem, a unei administrații centrale și locale. Sistem condus și manipulat, mai pe față, mai pe dos, mai vizibil cînd se întîmplă ceva grav – ca la Maternitatea Polizu, ca în cazul accidentului aviatic din Munții Apuseni, ca la Colectiv, ca în cazul polițistului Ginghină, ca în cazul violului colectiv de la Vaslui etc. – mai ținem minte sau deja am uitat de urmașii și moștenitorii sistemului represiv comunist care nu doar a dominat decenii în șir scena politică a României, ci a și modelat-o. Ciuma roșie, de care se tot pomenește azi într-un soi de nou militantism anticomunist deturnat de sensuri, chiar a existat. Și a făcut ravagii. Crime. FSN-ul și apoi PDSR-ul, cu urmaș direct PSD-ul multilateral dezvoltat și îngrășat peste poate au dominat România postcomunistă. Cu tot activul ei de partid și baronii locali cu tot. Și continuă s-o țină captivă în păienjenișul de indolență, corupție, incompetență, interese personale sau de grup care dau nota generală a unei societăți (încă?) nevindecate de racilele sistemului comunist din România antedecembristă. Toată liota de activiști de partid, de rang înalt sau regional/local, generali și colonei care s-au tot rotit la putere au perpetrat un anume mod de a funcționa al puterii din România. Instituțiile de forță, serviciile speciale au contribuit și ele la consolidarea noii puteri. Care din comunistă a devenit oportunist-fripturistă. _Cine_ _poate oase roade_, ideologia s‑a topit în magma fierbinte a căpătuielilor de orice fel. Banii, expresia valorică a mărfii, cum scria în _Capitalul_ lui Marx, care azi a devenit capitalism sălbatic ce refuză etica protestantă a muncii (preconizată de Max Weber, devenită protestatară, cu teoria stăm bine, ca și cu ciubucărelile de tot felul) nu au miros. Și s-a dovedit din plin, într-o țară cu o economie care s-a adaptat rapid la noile condiții, cu justiție fluidă și aleatorie, inconsecventă și partizană, mereu la cheremul puterii. Oricare a fost și este ea. Cu toate „succesurile“ democrației și statului de drept incipient în România după 1989, vechile mentalități și obiceiuri – unele străvechi, _bacșișul_ și _ciubucul,_ mita și șpaga au la noi o lungă istorie –, lucrurile nu stau bine pe la noi. Și devin vizibile, izbucnesc și explodează doar atunci cînd se întîmplă ceva grav. Cum s-a petrecut în aceste ultime săptămîni, la Caracal, cum s-a întîmplat în aceste ultime zile la Galați cu o fată violată și căreia Poliția română i-a refuzat asistența și sprijinul imediate. Sigur că o să se facă _verificări _și o să se ia _măsuri – _cuvinte deja uzate prin ineficacitatea și găunoșenia lor, dar faptele rămîn. Și conduc la același lucru: administrarea României de către PSD-ALDE (+UDMR+minorități, cîte or fi) va trebui să înceteze. S-a ajuns într-un punct din care nu se mai poate face nimic bun pentru români și România. Oricîte guverne am schimba, oricîți miniștri și generali/colonei am demite sau s-ar pensiona, oricîte impozite pe pensiile speciale s-ar aplica, oricîte rectificări bugetare s-ar face – nu pricepem de ce Serviciile primesc mereu bani în plus, fără să fie clar că și produc ceva bun pentru țară –, e clar că nu se mai poate continua cu această gestionare pesedistă a treburilor curente din România pe actuala configurație politică. E drept, aleasă prin votul alegătorilor români, e drept cu totul ieșită din funcționarea unui stat bazat, totuși, pe o Constituție democratică. Degringolada e vizibilă, România pare un vapor. Nu merge. Cele trei rînduri de alegeri care vor urma vor decide soarta României viitoare. Sau ce altceva se poate găsi pentru a mișca lucrurile? Alegerile prezidenţiale de anul acesta, alegerile locale și parlamentare de anul viitor vor trebui să clarifice situația. Și actuala opoziție, PNL, recent oficial reîntregit, alături de un USR+PLUS, alianţă aflată pe un trend crescător, să ne arate pe ce drum mergem. Care e unul singur, european și democratic, excluse fiind alte opțiuni care se tot vehiculează inutil și demagogic. Depinde de noi, de fiecare dintre noi de a se poziționa activ și civic, de a lua atitudine politică pentru a îndrepta lucrurile, multe și strîmbe – care alcătuiesc viața noastră de zi cu zi. Există alternative, există soluții la orice e pus azi sub semnul unor critici severe. Trebuie însă nu doar timp și răbdare, ci și un soi de patos, de angajare civică în toate treburile cetății. Noi sîntem cetatea. Ce s-a întîmplat în aceste zile cu MAI-ul și angajații lui se poate regăsi, schimbînd ce e de schimbat, prin toate ministerele sau unitățile administrativ -teritoriale ale statului român. Indolența și corupția sînt tot atît de larg răspîndite precum cinismul, jemanfișismul și incompetența care fac mereu casă bună. Nimic nu e imposibil, totul e posibil dacă ne învingem lehamitea, resemnarea și, nu de puține ori, frica de a acționa. De a ne implica în treburile cetății, comunității din care facem, cu toții, parte. Măsurile care trebuie luate rapid și fără menajamente nu privesc doar Ministerul de Interne, ci întregul guvern Viorica Dăncilă, alianța PSD-ALDE (+UDMR și minorități, să nu uităm) care ar trebui să plece de la guvernare și să lase loc altora mai competenți și responsabili. Ieșitul în stradă e o soluție? Da. Dar noi sîntem membri UE și NATO. Treburile trebuie cumpănite și armonizate cu agendele externe. Cele trei rînduri de alegeri vor aduce o schimbare certă care ar putea pune România pe un alt făgaș decît cel al revoltei și al resemnării." => string(39) "România între revoltă și resemnare" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(34) "romania-intre-revolta-si-resemnare" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 15:11:39" => string(19) "2019-08-08 12:11:39" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200248" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "1" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19483 (24) { => int(200256) => string(1) "1" => string(19) "2019-08-08 16:02:49" => string(19) "2019-08-08 13:02:49" => string(4589) "Cătălina
Buzoianu, născută pe 13 aprilie 1938, la Brăila, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti (1965-1970), la clasa de regie a profesorului Ion Olteanu. A participat, în paralel, la atelierele de creaţie ale profesorilor Radu Penciulescu şi David Esrig. După absolvirea Institutului, a fost repartizată la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, unde a pus în scenă spectacolele _Pescăruşul_ de A.P. Cehov (1970), _Bolnavul închipuit_ de Molière (1970), _Poveste de iarnă_ de William Shakespeare (1973), _Istoria ieroglifică_ (după Cantemir, 1974). A fost regizor la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, pînă în 1973. Aici a montat spectacolul _Peer Gynt_ de Ibsen (1972), potrivit site-ului _teatrul-azi.ro_. Cătălina Buzoianu a fost prim-regizor permanent la Teatrul Mic din Bucureşti în perioada 1979-1985. Printre spectacolele pe care le-a regizat aici se numără: _Efectul razelor gamma asupra anemonelor_ de Paul Zindel (1978), _Să-i îmbrăcăm pe cei goi_ de Luigi Pirandello (1979), _Maestrul şi Margareta,_ după Mihail Bulgakov (1980), _Nişte ţărani_ de Dinu Săraru (1981), _Trovarsi_ de Luigi Pirandello (1992), _Pescăruşul_ de A.P. Cehov (1993), _Sonata fantomelor_, de August Strindberg (1999), _Spirit_ de Margaret Edson (2001), _Lolita_ de Vladimir Nabokov (2002), _Cum gîndeşte Amy_ de David Hare (2005), _Furtuna_ de William Shakespeare (2009). A fost regizor permanent la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ din Bucureşti între anii 1985 şi 2006, unde a regizat: _Interviu_ de Ecaterina Oproiu (1975); _Dimineaţă pierdută_ de Gabriela Adameşteanu (adaptare proprie, 1986), _Uriaşii munţilor_ de Luigi Pirandello (1988), _Merlin_ de Tancred Dorst (1991), _Patul lui Procust_, după Camil Petrescu (1995), _Şase personaje în căutarea unui autor_ de Luigi Pirandello (1995), _Copilul îngropat_ de Sam Shepard (1996), _Petru_ de Vlad Zografi (1998), _Mutter Courage_ de Bertolt Brecht (1999), _Turandot_ de Carlo Gozzi (2000), _Tatăl_ de August Stindberg (2004), _Richard al III-lea se interzice_ de Matei Vişniec (2006). „Cătălina Buzoianu: magie, abur, vis“, antologie de Florica Ichim şi Irina Zlotea, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“, supliment al revistei „Teatrul Azi“, Bucureşti, 2018Cătălina Buzoianu a regizat unul dintre cele mai mari spectacole ale Teatrului Bulandra – „Dimineaţă pierdută“ –, dramatizare după romanul Gabrielei Adameşteanu, un spectacol ce a avut premiera în 1986. „A fost cel mai bun din viaţa mea“, mărturisea regizoarea în 2018, la împlinirea vîrstei de 80 de ani, cînd ediţia Festivalului Naţional de Teatru i-a fost dedicată. Distribuţia spectacolului „Dimineaţă pierdută“ a cuprins nume mari ale teatrului românesc: Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu, Ion Besoiu, Rodica Tapalagă, Tora Vasilescu, Irina Petrescu, Mihai Constantin, Lucia Mora, Ina Apostol, Răzvan Ionescu, Eugenia Balaure. În 2018, Editura Tracus Arte a publicat dramatizarea Cătălinei Buzoianu, cu afişul de la premieră. " => string(46) "Repere dintr-o lungă şi fructuoasă carieră" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(42) "repere-dintr-o-lunga-si-fructuoasa-cariera" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-09 13:05:01" => string(19) "2019-08-09 10:05:01" => string(0) "" => int(0) => string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200256" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19484 (24) { => int(200254) => string(3) "387" => string(19) "2019-08-08 15:51:16" => string(19) "2019-08-08 12:51:16" => string(6333) "
Cu
Cătălina Buzoianu am vorbit anul acesta ultima oară în aprilie, de ziua ei. Am felicitat-o, întrebînd-o ce mai face; „nu mai ies din casă, Luminița“, zice. „Televizorul merge continuu, citesc, vin nepoții la mine, dar nu ies, nu mai pot...“ Am vrut s-o vizitez, dar n-am mai apucat... M-am împrietenit cu Cătălina în 1995. Cînd pregătea _Patul lui Procust_. Doamne, ce spectacol, ce distribuție! Am lucrat cu o plăcere nebună spectacolul respectiv și-apoi au început turneele... Mai întîi Krems, un festival austriac, apoi Zürich, în Elveția... Drumul îl făceam pe atunci cu autocarul; dura mult, scaune incomode, dar Cătălina, care era sufletul grupului, ne făcea să uităm de oboseala drumului. N-o să uit niciodată cum, la Zürich, Cătălina s-a îndrăgostit de un tablou. Costa mult și la vremea respectivă aveam mereu banii numărați. Tot sejurul Cătălina a dat tîrcoale tabloului, cerîndu-i vînzătorului să i-l rețină. În ultima zi și-a luat inima în dinți și l-a cumpărat. „O să mă omoare Papil“, zicea ea, ca un copil. „Am cheltuit toți banii pe el, acum o să mă pună să-l bag în frigider, în loc de mîncare...“ A urmat o lună întreagă la Marsilia, la Festivalul „Avril Roumain“_. _Eram în 1997; perioadă cînd în teatru exista doar un singur computer, deci nici vorbă de Power Point pentru supratitrări la turnee. Pentru cele trei spectacole, regizate de Cătălina și prezentate la Marsilia (_Patul lui Procust, Copilul îngropat, Șase personaje în căutarea unui autor_), am lucrat cu ea textele, am tradus piesele în franceză, urmînd să le citesc la cască pentru fiecare reprezentație. Altă dată, tot pentru un festival la Marsilia, fiindcă francezii le-au cerut actorilor români să joace _Turandot_ în limba lui Molière, am repetat cu actorii, în doar trei săptămîni, întregul text al lui Gozzi. Unii actori nu știau deloc limba franceză și totuși, ca să n-o dezamăgească pe Cătălina, au învățat cuminți replicile și au jucat extraordinar, spre încîntarea regizoarei. Dar cel mai mult m-am apropiat de Cătălina și de fiica ei, Velica, la Alcázar de San Juan, în Castilla la Mancha, cînd, într-o singură lună, a montat _Don Quijote de la Mancha. _Și unde? Tocmai la Toboso... Cătălina a făcut dramatizarea romanului, eu am tradus textul în spaniolă și iată-ne, la sfîrșit de august, în Castilla la Mancha, cu trupa Cal Teatro. Audiții, actori excelenți, stabilim locația pentru repetiții, pe o căldură infernală, într-o mănăstire. Stăteam într-un hotel mic și dimineața, țin minte ca azi, spaniolii ne dădeau un croissant cu suc de portocale; zilnic același meniu. Asta pînă cînd, într-o zi, o aud pe Cătălina: Luminițo, hai să cumpărăm ceva de mîncare, că așa nu se mai poate! Și ne-am dus și-am luat de toate, să vadă spaniolii ce înseamnă un mic-dejun sănătos!! Sau cum, de ziua mea, Cătălina mi-a cumpărat ultimul roman de Vargas Llosa, căci știa că-l traduc... Sau cum i s-a născut un nepot și Cătălina, uitînd să întrebe de preț, ne-a strîns pe toți, cinstindu-ne cu cea mai scumpă șampanie din local!! Sau cum ne-am dus într-un weekend la Madrid, să vedem Prado. Și, deși văzusem muzeul de două ori pînă atunci, parcă-l vedeam pentru prima oară!! Voia să vadă El Greco, voia Goya, voia Velásquez. Se oprea în fața fiecărui tablou și ce credeți că făcea? Ne spunea, mie și Velicăi, povestea tabloului; povestea de dincolo de imaginea propriu-zisă... O lecție de istorie a artei, asta ne oferea de fapt. Sau cînd am fost cu Cătălina și Velica în casa celei ce ne croia costumele pentru spectacol. Croitoreasă excelentă, dar diabolică. Dincolo de porțile mari, intrai într-un patio umbros, apoi în sala de probe. Cu greu am convins-o să-i accepte pe actorii-bărbați să vină să probeze costumele, dezbrăcîndu-se în fața fiicelor ei, bine trecute de 40 de ani, pe care ea nu le lăsa să iasă singure pe stradă. Chicoteam toate trei, dar, la un moment dat, Cătălina devine serioasă și zice: „Fetelor, nu-i de rîs! Aici e Lorca curat!“. În 1997 o găseam pe Bernarda Alba în persoana croitoresei din Alcázar de San Juan. Și, în fine, vine momentul să prezentăm _Don Quijote_ în Toboso! Chiar în satul în care își plasează multe scene din roman Miguel de Cervantes. Închideți ochii și imaginați-vă: case văruite toate în alb, la fiecare colț de stradă fragmente din _Don Quijote, _ce mai: citeai cartea, înaintînd de pe o stradă pe alta. Exista undeva și casa lui Don Quijote, așa cum la Verona există casa Julietei. Iar în casă, exemplare felurite, în toate limbile pămîntului. Inclusiv cel cu desene originale, semnate de Delacroix. Și-acolo, în fața bisericii, pe niște bănci lungi, stăteau toți sătenii. Veniseră să vadă ce făcuse din eroul lor – cel mai îndrăgit – o regizoare străină. Adică să le arate tocmai lor, locuitorilor din Castilla la Mancha, ceva diferit de tot ce văzuseră pînă atunci: un altfel de Sancho, o altfel de Dulcinee, un altfel de Don Quijote. Ropotul de aplauze ne-a făcut să respirăm ușurați, iar emoția resimțită atunci, vie, puternică, o resimt și azi cînd îmi amintesc bucuria din ochii tuturor, dar mai ales ai ei, ai Cătălinei, că reușise. Așa era Cătălina Buzoianu. Cîteodată aveam impresia că e un copil mare. Se supăra pe actori, îi certa, intra în panică, pentru ca apoi să-și ceară imediat scuze, să se mire singură de ce-a zis, să se sperie dacă i-a jignit cumva. Era genială și, ca toate geniile, uneori era greu de înțeles, de tolerat. Dar cu ea nu te plictiseai niciodată; cum povestea, cum mai glumea, ce spirit curios avea. Iar emoția pe care ți-o trezea un spectacol de-ale ei era pur și simplu dumnezeiască. Drum lin, Cătălina..." => string(29) "Cătălina Buzoianu, amintiri" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(26) "catalina-buzoianu-amintiri" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 15:51:16" => string(19) "2019-08-08 12:51:16" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200254" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19485 (24) { => int(200257) => string(4) "1561" => string(19) "2019-08-08 16:16:03" => string(19) "2019-08-08 13:16:03" => string(10674) "_Tot ascultînd discuțiile și dezbaterile de la Bistrița, m-am trezit că-mi vin în minte întrebări recurente, pe care le-am pus sub forma unui chestionar poetic invitaților. Și iată rezultatul, o serie de răspunsuri dintre cele mai interesante, în partea a doua a dezbaterii. _(DOINA IOANID) * Care este adevărul dumneavoastră poetic, particular? * Cine vorbește în poemul dumneavoastră? Aveţi mai multe voci poetice? Cum le auziţi și le puneţi în poem? * Cum e cu văzutul poetic? Vizualizaţi poemul? * Cum e cu punctele de vedere în poezie? * Frontierele dintre genuri au devenit flu azi. Totuși, cum e să spui o poveste în poezie și să păstrezi aura poetică? * Cît de liberi sîntem în poezie? Cît de mult distilăm ceeace-am trăit?
LIGIA
KEȘIȘIAN
Ligia Keșișian (n. 1988, Piatra Neamț) a debutat în 2017 cu volumul de poezie Mici cutremure, la Editura Charmides, și are în pregătire un nou volum. Selecții din poemele ei au fost traduse în franceză, maghiară și greacă. Traduce poezie și proză din engleză și spaniolă (Alejandra Pizarnik, Raul Zurita, Mario Santiago Papasquiaro, Edgar Artaud etc.). În timpul liber, este curator al unor festivaluri de muzică și film: Balkanik Festival, Kinodiseea, Caravana Metropolis, organizează petreceri cu lăutari și este DJ de world music. * Poezia e un detector de metale grele, în permanentă căutare a adevărului. Dacă l-am cunoaște, poate că n-am mai scrie, e lucru primejdios să afli, ce-ar mai face trupul atunci? * Uneori vorbește fetița care am fost, alteori femeia pe care o țin încuiată în beci, pentru că e prea sălbatică să-i pot oferi o libertate absolută, îi dau doar uneori drumul să iasă, atunci cînd scriu. Alteori, vorbește bătrîna care, poate, voi fi și care se străduiește să mă ghideze. În poezie, ele se manifestă organic, le place să iscodească, să inventeze. * Întotdeauna. Multe dintre poemele mele arată ca scurtmetrajele de cinema, bănuiesc că asta se întîmplă cînd contextul este clar și cînd spui povești în poemele tale, mie îmi place să spun povești, să creez o atmosferă în care să-i las și pe alții să intre și să simtă. * În poezie, nu există puncte, doar vedere. Dinspre interior spre exterior, dinspre exterior spre interior, așa cum șamanii cunosc proprietățile plantelor sau ale cristalelor, poeții cunosc puterile cuvintelor, singure sau în formule, în poțiuni care, în cele mai fericite cazuri, te pot vindeca, alteori te pot ajuta nu să afli răspunsuri, ci mai degrabă să îți pui întrebările importante, poezia poate schimba puncte de vedere, dacă e construită bine, dacă nu e ușoară sau prea evidentă, dacă nu te-ndoapă cu cuvintele acelea. Cînd spui prea mult, există riscul să se asimileze maipuțin.
* În poezie, chiar dacă spui povești, nu spui niciodată tot, există mereu un loc esențial, ceea ce se întîmplă între rînduri. Ceea ce e fabulos în poezie este faptul că în douăzeci de versuri poți spune o sumedenie de lucruri – ceea ce se citește la prima mînă, ceea ce poate însemna fiecare vers în parte, ceea ce nu se vede, dar e între versuri sau un cuvînt care te trimite într-o altă poveste, dacă ești atent să faci legăturile. * Foarte liberi, dacă libertatea aceasta e bine înțeleasă. Poezia nu este jurnal, dincolo de ceea ce ai de spus, trebuie să știi cum să spui, iar pentru asta e nevoie de mult exercițiu și experiment, de scris și rescris și, bineînțeles, de tehnică. Mie îmi place să pornesc de la ancore din viața de zi cu zi și să transform, să transfigurez. Cred că în poezie, la fel ca în teatru, trebuie să ascunzi, să nu fii evident, adevărul tău să lase loc adevărului cititorului.MINA
DECU
Mina Decu este masterandă în Filozofie şi în Studii Europene, fostă profesoară de Studii Socio-Umane, fost librar, în prezent traducătoare şi poetă debutantă. Cartea ei de debut, Desprindere, apărută în 2018, a cîştigat: Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“, Opus Primum; Premiul „Tînărul poet al anului 2018“ în cadrul Galei Tinerilor Scriitori şi Premiul pentru debut în cadrul Festivalului Naţional de Poezie „Colocviile GeorgeCoşbuc“.
* Adevărul meu poetic, particular nu este cu nimic deosebit de adevărul meu poetic general sau pur și simplu de adevărul general, după care îmi conduc gîndurile și faptele: spune ce vezi, înăuntru sau în afară, cît mai brut și mai frumos posibil, apoi acționează conform celor spuse. E puțin cam greu de urmat, dar pînă acum m-am descurcat. * Vorbește, în textele pe care le scriu, în primul rînd observatorul, pe care cenzorul încearcă, pe cît posibil, să-l păstreze în afara sferei lui de acțiune, dar înăuntrul sferei lui de interes. Apoi intervine estetul, cel care ține cont de muzicalitate, adică ritmicitate, cadență și tonalitate și care, de data asta, lucrează mînă în mînă cu cenzorul, dar doar în limitele impuse de primul, adică de estet. Așadar în această ordinea apar în poem: observatorul imparțial, estetul implicat șicenzorul tolerant.
* Nu știu în ce fel vizualizez poemul, dar cert este ca textele îmi ies într-un fel destul de vizual. * În cazul în care îți dorești să spui o poveste în poezie, cred că este cumva destul de greu să păstrezi aura poetică. Eu, nepropunîndu-mi să spun povești, e posibil să-mi iasă bine și cu aură. Cît despre cei care își și propun și le și iese foarte bine și cu aură, pot menționa doi, un poet canonic (pentru mine, cel puțin, și cred și sper că nu doar pentru mine) și o tînără poetă: Ioan. Es. Pop și Ligia Verkin Keşişian. * Cu libertatea în poezie e puțin mai greu, cel puțin de transmis și cred că ești în așa măsură de liber, cît reușește să ajungă la cei care te citesc și care înțeleg ce ai vrut să transmiți. Cît despre înțelegere, nu este vorba despre decriptare sau despre exegeză (cel puțin în felul în care văd eu lucrurile), ci despre ceea ce Gellu Naum voia să spună prin: „Lasă-ți înțelegerea conștientă“, în _Calea Şearpelui_.ANDREEA
GAL
Andreea Gal (n. 1977, la Bistrița). Participă la diverse acțiuni culturale alături de artiști și scriitori, organizate în colaborare cu Galeria Arcade 24 a U.A.P. Bistrița, Biblioteca Județeană „G. Coșbuc“, Revista Mișcarea literară etc.: poezie-instalație în cadrul proiectului STOMPAN (2004-2009) și în expozițiile personale ale pictorului Paul Târziu. A debutat cu Book of Rain (2010) – carte-album realizată de U.A.P. Bistrița, iar în 2018 a publicat BAD SKIN. Premii obținute: 2018 – Premiul pentru Poezie al Bibliotecii Județene „G. Coșbuc“; 2013 – Premiul al II-lea la Festivalul Internațional de Teatru și Literatură „Liviu Rebreanu“; 2010 – Premiul Municipiului Bistrița. * Angela Marinescu aminteşte într-un interviu de _adevărul fiinţei mele. _Mi-a plăcut. Şi mi-a plăcut şi suprapunerea poezie-fiinţă, ambele legate de căutare. Caut. Ştiu că adevărate sînt arderea, zbaterea, fragmentarea, cioburile, spărturile, dinţii, lucrurile mici, banale, un gest, un cîine, un fluture, o pată, un cuvînt, lemnul vechi, florile (şi acelea uscate), copilul pe care nu-l am, neputinţele mele şi ale celorlalţi, bucuria, cerul senin (clişeu sau nu)... * Cred că, în general, oamenii au mai multe voci, iar poeţii, poate, au mai multe voci şi nuanţe ale acestora. În poezie vorbesc _eu_, cu vocile pe care le am, de cele mai multe ori o voce feminină – uneori o voce tînără (poate chiar naivă), alteori o voce amară cu o vîrstă incertă, alteori o voce care taie sau care se tîrăşte etc. Pe lîngă vocile feminine, apare uneori o voce masculină rece, care macină, înghite. Subiectul, tema poeziei cheamă o voce sau alta. * Văd şi apoi scriu. Nu pot exista în afara lui _a vedea. _Imaginile (anumite tipuri de imagini) au fost şi sînt întotdeauna puternice pentru mine. Scrisul începe înăuntru, pe ecranul interior, dar _filmul_ se desfăşoară, apoi, în afară. * Puncte de vedere în poezie – un şir de puncte formează o linie. Punctul, linia contruiesc. Punctul meu de vedere, punctul tău de vedere – linii. Uneori liniile astea se suprapun, se îmbrăţişează, se caută şi se continuă, alteori sînt paralele. Şi totul e legat de voci. * Totul este fluid, fluctuant. Nu cred în limite clare, nu cred în frontiere. Aura poetică ţine de tehnică, de voce, de imagini poetice, dar şi de trăirile, de experienţele, deschiderile etc. celui care citeşte. Şi de vocea celui care citeşte. Fiecare poate simţi/vedea/înţelege numai atîta poezie cîtă poartă cu/în el. * Măştile ca vocile. Libertatea în poezie (în viaţă!) este relativă. Atunci cînd ne simţim mai liberi s-ar putea să fim strînşi de laţul invizibil al acestei libertăţi. Importantă e, cred, asumarea jocului cu/de-a libertatea. Libertate e să spui mult sau foarte mult, dar tot libertate e să spui puţin, foarte puţin sau aproape deloc. Zidul întreg, cărămida, praful... _Pagină realizată de _DOINA IOANID " => string(89) "Chestionar poetic cu invitaţii la Festivalul Poezia e la Bistriţa, ediţia a XI-a (II)" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(82) "chestionar-poetic-cu-invitatii-la-festivalul-poezia-e-la-bistrita-editia-a-xi-a-ii" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-14 14:47:05" => string(19) "2019-08-14 11:47:05" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200257" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19486 (24) { => int(200250) => string(4) "1272" => string(19) "2019-08-08 15:17:49" => string(19) "2019-08-08 12:17:49" => string(10354) "„Las’
că o să te dai tu cu capu’ de pragu’ de sus! O să vezi tu!“ Aceasta a fost amenințarea constantă a mamei, de la începutul adolescenței încoace. Așa că toată viața am pendulat între teama de a nu mă izbi de experiențe nefericite (din care să învăț, totuși, lecții importante despre viață) și dorința de a explora, de a fi independentă, de a descoperi lumea, chiar cu riscul de a fi rănită de toate aceste experiențe. Evident că partea a doua nu prea s‑a împlinit, parcă o aveam pe mama lîngă urechea mea, dăscălindu-mă la fiecare pas: _vă trimitem singure la Giurgiu, să faceți liceul; să ai un singur drum: acasă – școală, școală – acasă; să nu dea dracu’ să aud că umbli brambura prin oraș; să nu deschideți niciodată ușa noaptea, oricine ar fi la ușă, chiar dacă e voce de femeie_ etc. Lista de sfaturi/obligații era interminabilă. Dădăceala continua la poartă, cît timp așteptam o „ocazie“ cu care să plecăm la Giurgiu. La sfîrșit de săptămînă, autobuzele circulau doar de două ori pe zi, așa că mama, ca să ne mai păstreze cîteva ore în plus lîngă ea, ne trimitea la Giurgiu după-amiaza, cu bagajele făcute (ciorba la borcan, zacusca, orice student din provincie știe despre ce vorbesc). Au trecut anii, am reușit să termin liceul, facultatea, am devenit și eu mamă. Tot una teroristă, obsedată de control, dar cred că, în esență, e consecința dorinței de a-mi proteja copiii, așa cum făcea mama în urmă cu 20 de ani. CUM DE SÎNT PE STRADĂ SINGURI, NESUPRAVEGHEAȚI? Mă aflu, de o lună, în Nürnberg, soțul meu încercînd să mă convingă să mă las adoptată de Germania și de orășelul lui Albrecht Dürer (dar și al congreselor Partidului Nazist…). Încă de la prima plimbare, am început să-mi notez diferențe și să-mi spun că e mai bine în Românica mea, așa cum e ea, coruptă, făcută praf de conducătorii ei. În primul rînd, copiii merg la școală în iulie, am văzut eu. Ce țară e aia care nu le oferă elevilor trei luni consecutive de vacanță, vara? zisei eu, răutăcioasă, pusă pe harță și dornică să țin partea Românicii cu orice preț. Apoi, i-am văzut singuri, mergînd pe stradă. Cîte un școlărel, cu ghiozdanul în spate, tîrîndu-și picioarele la amiază, pe străduțe pitite, fără nici un adult. Apoi i-am văzut în autobuze, de toate vîrstele, de la copii solitari, de vîrsta Stellei (fiica mea, 10 ani), pînă la adolescenți gălăgioși, uneori ascultînd muzică la boxe purtate la brăcinari. Mă gîndeam, mai ales în cazul puștilor mici, de 7-8 ani: unde le sînt părinții? Cum de-i lasă pe stradă singuri, nesupravegheați? Și m-a lovit gîndul că, poate, eu sînt de vină, ca o mamă turbată, speriată să nu i se întîmple ceva copilului, pe care îl vrea în permanență protejat, cu un traseu zilnic controlat, aflat sub ochii cuiva din familie. Așa că am început să mă simt vinovată la finalul primei săptămîni, mai ales într-o vineri, cînd am luat un autobuz către periferie (de fapt, către o zonă mai industrială, Langwasser) și un copilaș blonziu, care nu părea să aibă mai mult de șapte ani, a coborît pe o stradă atît de pustie (nici o casă, nici un om!) că îți da fiori. Evident, fiorii erau doar ai mei. Puștiul era relaxat, avea căști supradimensionate, conectate la un Iphone mare (nu știu de care, nu mă pricep la telefoane). Și în mintea mea se loveau ideile una de alta ca popicele: _părinților nu le-o fi frică să-i lase un telefon scump pe mînă, îi dă careva una în cap și i-l fură… Sau ar putea să fie răpit, să le ceară răscumpărare, dacă au bani de telefon, au bani și de răscumpărare... sau îl țin ascuns într-o pivniță, ani întregi, ca pe fata aceea din Austria, răpită cînd avea 10 ani. Sînt eu prea prăpăstioasă, mi-am zis. Și, oricum, copilul ăsta nu are sexul potrivit ca să fie răpit. Calmează-te, femeie, ai văzut prea multe filme!_ Și mi-am promis să îi las Stellei mai multă independență, să descopere lumea singură, să se maturizeze, să devină responsabilă pentru deciziile pe care le ia. Deja mă simțeam vinovată că nu i-am dat voie să iasă cu bicla pe stradă, să dea ture singură, așa cum m-a rugat în fiecare după-amiază de mai și de iunie. Ce s-o mai lungesc, la sfîrșitul călătoriei cu autobuzul spre Langwasser mi-a trecut prin cap că îmi ratez profesia de mamă. DRUMUL SPRE ŞCOALĂ Veni ziua de vineri, 26 iulie, și mi se confirmă că nu sînt cea mai proastă mamă a anului, ci doar una precaută. Așa cum proceda și mama mea cu mine, pentru că, fie că sîntem conștienți sau nu, repetăm multe dintre gesturile părinților noștri. Sînt născută și crescută la țară. Și, după cum bine știți, transportul în comun e o problemă în zona rurală. Am început să fac naveta de la 10 ani, de cînd am trecut în clasa a V-a. În satul nostru exista o școală, dar nu erau suficienți copii pentru a forma o clasă, așa că cei trei copii, cîți eram, urmam zilnic un traseu de 10 kilometri (5 la dus, 5 la întoarcere) la școala din comuna Izvoarele. Aveam un autobuz la 11 (parcă) și ajungeam la timp la cursurile care se încheiau la 18.00, de cele mai multe ori. Din nefericire, ultimul autobuz către satul nostru era la ora 17.00. Aveam de ales între a chiuli de la ultima oră sau de a merge pe jos 5 kilometri. Prima oară cînd am mers singură pe acest drum era chiar la finalul primului an școlar în satul cel nou. S-a stricat autobuzul și am luat-o singură spre casă (colegii mei lipseau în ziua aceea), dar m-am întîlnit după vreo doi kilometri cu tata, care înțelesese că autobuzul are o problemă din moment ce nu apare. Tot atunci m-au atenționat să nu mai plec niciodată singură. Era primul an după Revoluție. Mai tîrziu, cînd am început liceul, în Giurgiu, am experimentat și transportul „ia-mă, nene“ (tata, deși avea mașină, nu ne putea duce de fiecare dată în oraș, mai ales cînd începeau muncile cîmpului, aratul, semănatul etc.). Așadar, ieșea mama cu noi, cu mine și cu sora mea mai mică, și făceam semn, duminica, mașinilor care treceau prin fața casei, îndreptîndu-se către oraș. Dacă plecam cu vreun cunoscut, totul era perfect. Dacă nu, mama intra repede în casă, ca să-și noteze numărul mașinii cu care am plecat. Dar dinspre oraș spre sat aveam interdicție la mașină „de ocazie“. Trebuia să venim doar cu „rata“ sau să-l așteptăm pe tata. Asta să fi fost cheia supraviețuirii noastre în era navetei? Regulile-interdicții au contribuit, e cert, mai ales că nu exista, pe atunci, telefon mobil, nu aveam posibilitatea să îi sunăm pe părinți și să le spunem că am ajuns cu bine. SĂ NE PUNEM ÎN LOCUL CELUILALT Mă sperie gîndul că vom ajunge ca în episoadele de pe National Geographic, atunci cînd ți se arată că numai nu știu cît la sută din nu știu ce specie ajunge la maturitate din cauza prădătorilor. _Homo homini lupus est_. Mă sperie că o mamă trebuie să fie în alertă permanentă, ca să nu i se întîmple ceva puiului. Ca mamele leopard, speriate de o hoardă de babuini. În felul acesta vom ajunge să nu le mai cultivăm libertatea, ci teama, ca și cum un rău pîndește întotdeauna în umbră, ca un violator eliberat condiționat, așteptînd victima – copilă, adolescentă, femeie în toată firea – în obscuritatea unei scări de bloc. Dar chipul răului e imposibil de cuprins (de la un „nene“ care așteaptă în fața școlii, chipurile trimis de părinți, pînă la exhibiționistul care își flutură podoabele sau la domnul cu alură de bunic, oferindu-se să te ducă în oraș cu mașina lui), de aceea mamele trebuie să fie în permanentă defensivă activă, să nu renunțe nici măcar în somn la vigilență. Acest scenariu distopic n-ar fi posibil într-o țară în care polițistul de proximitate s-ar plimba de cîteva ori pe zi în ograda lui, în perimetrul pe care trebuie să îl asigure, dacă atunci cînd ceri ajutor – idiferent cui, polițistului, operatoarei de la 112, vecinului, unui străin – ai obține puțină atenție. Puțină empatie. De fapt, de aici se nasc toate relele din lume, de la faptul că nu ne punem în locul celuilalt, că nu ne gîndim la ce simte cel de lîngă noi. Că nu sîntem oameni. Și așa s-a ajuns la dialogul halucinant dintre o fată de 15 ani, răpită, violată, torturată de frică, și un polițist plictisit, care nu dă doi bani pe ea, dornic să scape mai repede din conversație. Pentru mulți dintre acești funcționari abrutizați, fetele „sînt în călduri“, ca animalele. Nici nu bagă în seamă, inițial, atitudinea disperată a părinților în fața dispariției fetelor. „Mai așteaptă, domne’! Du‑te acasă, nu știi cum sînt fetele _astea_?“ Prin ultimul cuvînt, _astea_, polițistul nu face decît să întărească disprețul pentru aceste fete care au avut nenorocul să se nască aici. Zicea Mircea Cărtărescu despre teatrul lui Caragiale, într-un articol, „Boborul în carnaval“, că nu există instituții, nu apar centre de gîndire. Că acolo e o societate decerebrată. Nu, nu doar acolo. Descrierea se mulează perfect pe trupul României de azi, plină de tare așa cum e. Ce-i de făcut? Cu indiferență sau miștocăreală sau activități intense doar pe Facebook nu se va schimba nimic. De-abia atunci cînd ne vom face toți „temele“, profesor, procuror, polițist etc., de-abia atunci se va schimba ceva în țara asta. Nu cumva viitorul politician analfabet, polițist indolent & incompetent sau procuror corupt, toți aceștia nu sînt oare elevii care azi au trecut clasa de milă, de silă, de cifre de școlarizare etc.?" => string(23) "În alertă permanentă" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(20) "in-alerta-permanenta" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 15:17:49" => string(19) "2019-08-08 12:17:49" => string(0) "" => int(0) => string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200250" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19487 (24) { => int(200260) => string(2) "94" => string(19) "2019-08-08 19:27:46" => string(19) "2019-08-08 16:27:46" => string(10456) "„Culmi
alungite, cu marginile teșite. Sicrie uriașe, sicriele neamurilor. Aliniate în imobilitatea lor maiestuoasă sub lumea mistuită de flăcări.“ Cu aceste gînduri ale naratorului omniscient care intră pentru ultima oară în mintea protagonistului Bálint Abády se încheie trilogia de 1.500 de pagini a lui Miklós Bánffy. Sînt gîndurile unui om care a pierdut totul – relația lui turbulentă cu Adrienne Miloth, care păruse să intre pe un făgaș normal, se destramă aproape neverosimil, maiestuoasa și intransigenta lui mamă moare scufundată în irealitatea prezenței soțului mort de decenii, vărul Lászlo își pierde toate domeniile și casele, apoi moare distrus de alcool și probabil de sifilis – și care se pregătește să plece la război, unde, probabil, va muri. De altfel, cele trei volume ale romanului lui Bánffy urmăresc lent, ca-n coșmar, o progresie a melancoliei și scufundarea personajelor în crepusculul unei lumi aflate-n pragul destrămării. Dar o descriere mai exactă a acestei atmosfere putrefacte din Kakania sfîrșitului de secol XIX și a începutului de secol XX poate fi găsită în _Omul fără însușiri_ al lui Musil, descriere pe care o așază și Crohmălniceanu în deschiderea celebrei sale panorame a literaturii dintre războaie: „Nu exista nici o ambiție economică, nici un vis de hegemonie; aici erai instalat în centrul Europei, la întretăierea vechilor axe ale lumii; cuvintele _colonii_ și _peste Ocean_ aveau încă un sunet îndepărtat și parcă prea nou. Se făcea oarecare lux, dar cu grija de a nu pune în aceasta rafinamentul francezilor. Se practicau sporturile, dar cu mai puțină extravaganță decît în țările anglo-saxone. Se cheltuiau pentru armată sume considerabile; totuși exact atîta cît asigura monarhia că rămîne penultima dintre marile puteri...“. Sînt afirmații a căror consistență Bálint Abády o trăiește pe pielea lui asistînd la întrunirile Parlamentului de la Budapesta, de unde în cele din urmă se va retrage, profund scîrbit de pasiunea pe care o pun conaționalii săi în slujba celor mai frivole țeluri politice, în timp ce lumea din jurul lor se prăbușește. De altfel, cel de-al doilea volum al trilogiei, _Cumpăniți,_ se deschide cu una dintre cele mai frumoase și melancolice scene ale întregii trilogii. Încă tinerii protagoniști ai cărții, nobili a căror viață încă înseamnă o înșiruire de petreceri, vînători și jocuri de cărți care se întind din seară pînă-n dimineață, colindă străzile Clujului însoțiți de lăutari pe care-i pun să cînte sub balcoanele doamnelor pe care le curtează. E un exercițiu de curtenie lipsit de finalitate, de pragmatismul unei vînători sexuale, mai curînd un ritual al tinereții care se stinge (de altfel, majoritatea personajelor feminine din primul volum sînt acum măritate), dar care mai are destulă energie cît să zguduie liniștea nopții acestui oraș transilvănean care se vrea oglinda Olimpului budapestan. Se opresc în fața casei celei curtate, așază masa, deschid sticlele și comandă fiecare melodia preferată a celei care trebuie să dea un semn din spatele perdelelor trase, aprinzînd o lumînare. Nu există speranță în acest ritual, e un gest pur dezinteresat, ținînd mai curînd de domeniul estetic al existenței. Nivelul politic al lecturii acestui roman monumental are rolul de a accentua sentimentul de sfîrșit de lume, de necontenită Lupercalie în care Imperiul se complace, fără a ține seama de semnele pe care Istoria le dă zi de zi. Politicienii budapestani trăiesc sub impresia victorioasă a Compromisului de la 1867, cînd, în urma înfrîngerii Austriei de către Prusia, guvernul maghiar a primit drepturi aproape egale cu cele ale guvernului de la Viena. Principala consecință a fost aceea că Budapesta a blocat orice reformă a armatei, care era condusă de la Viena. De aceea, zorii noului secol vor găsi Imperiul Austro-Ungar total nepregătit pentru Marele Război. Tot ceea ce poate fi caracterizat drept incipit în primul volum devine aici în mod evident un eșec, pradă unui destin „maghiar“ pe care Banffy îl analizează în monumentala sa carte, constituindu-se într-o adevărată subtemă al cărei purtător simbolic de drapel e nobilul compozitor Lászlo Gyeröffy: „Era un fel de euforie a renunțării, o indiferență orientală față de notorietate și succes, cu care se debarasau de toate cele pentru care se zbătuseră ani la rînd și coborîseră de bunăvoie din vîrful Parnasului cu pretextul unui afront mărunt sau al unei decepții minore, dar de cele mai multe ori fără nici un motiv sau vreo explicație plauzibilă. Poate că asta era cealaltă fațetă a virtuții maghiare, prin care voiau să arate lumii că ar fi în stare și ei de ceva, mulțumindu-se cu atîta, ca apoi să dea de pămînt cu toate cele pentru care se zbătuseră pînă atunci“. Voluptate a eșecului, a decadenței, scufundarea cu zîmbetul pe buze în apele negre ale melancoliei, personaje care se lasă cuprinse de alcoolism, sinucigași care înghit stricnină pentru că sînt nemulțumiți de alegerile pe care le-au făcut în viață, nobili care înnebunesc, condiționați de o ereditate morbidă, averi risipite, domenii și păduri pierdute în favoarea unor intendenți ariviști care preiau prin perseverență și energie animalică domeniile și pozițiile unor personaje care nu mai au puterea de a lupta cu această așa-zisă „cealaltă fațetă a virtuții maghiare“. Intransigența morală a contelui Lászlo Gyeröffy îl împiedică să accepte dragostea unui șir neverosimil de femei în care declanșează cel mai sincer instinct matern. De fiecare dată cînd ajunge aproape de fundul acelei ape negre în care se scufundă, se găsește o femeie gata să se sacrifice pentru el, pe care însă o respinge pentru a se refugia și mai mult în brațele propriei ratări. Cel mai misterios și mai tragic personaj al trilogiei lui Bánffy, Lászlo este întruparea destinului maghiar, iar moartea lui prematură devine, în magma ultrasimbolizată a materiei romanești, analogă destrămării unei Austro-Ungarii indiferente la semnele pe care destinul i le trimite. Ultima ființă care-l iubește, micuța evreică, fiică a băcanului, care-l așteaptă să revină din bețiile monstruoase pe care le petrece în compania unor creaturi imunde, e și cea care-i spală cadavrul și care-l predă mormîntului și totodată mamei revenite dintr-o absență misterioasă de cîteva decenii. Un alt destin tragic este cel al cuplului Abády-Adrienne: dacă relația lor oficializată este amînată _sine die_, aparenta rezolvare pe care le-o oferă destinul romanesc nu este decît o iluzorie amînare a deznodămîntului tragic. Ady dă dovadă, în fața lumii, de o intransigență morală similară celei a lui Lászlo: de fiecare dată cînd în fața acestui cuplu se deschide o ușă, această intransigență (_fatum_, nevroză) se opune rezolvării facile. Victimă a unei familii atinse de nebunie ereditară, Adrienne pare hipnotizată de datoria pe care o are față de aparențele „morale“ ale propriului destin: nu-și poate părăsi soțul atîta timp cît e valid, pentru că e un individ periculos, pasionat de armele de foc, nu-l poate părăsi nici cînd e internat la ospiciu, pentru că „nu e corect“, nu se poate mărita cu Bálint Abády după moartea soțului, pentru că fiica ei e bolnavă și orice șoc îi poate scurta existența. Degradarea relației de o viață pe care o are cu Bálint Abády e una lentă și implacabilă, asemănătoare celei a Imperiului Chezaro-Crăiesc în care se desfășoară. _Trilogia Transilvană_, cu al său narator omniscient, cu destinele pe care le urmărește de la optimistul început și pînă la apocalipticul sfîrșit, inserînd în text premoniții și aluzii la ceea ce nu poate fi oprit, se înscrie în tradiția unei proze tradiționale care, citită acum, poartă parfumul vetust al trecutului. Predomină, în proza lui Bánffy, punctul de vedere „aristocratic“: dacă lumea e supusă destinului inexorabil, cel care o narează este, la rîndul său, un zeu trist. Forța acestei proze stă, pe lîngă impresionanta ei acoperire istorică și „teritorială“, în multitudinea de biografii pe care le urmărește, în descrierea personajelor (în special a celor feminine), a peisajelor transilvane și a mediului aristocratic bîntuit de spectrul pierzaniei. E o proză care, deși învechită (există tot timpul tentația de a o citi ca pe o carte de memorii), păstrează un farmec pe care timpul nu i l-a șters, ba chiar l-a potențat. Bánffy e un povestitor pur-sînge: cele 1.500 de pagini ale _Trilogiei_ sînt impregnate de plăcerea lui de a țese intrigi, de a descifra enigme politice internaționale, de a construi personaje tragice și ridicole. Proza lui e cu un picior în cea senzaționalistă, de mistere (șiragul de perle de la gîtul unei curtezane îndrăgostite de Lászlo poate salva toate domeniile, dar și demnitatea acestuia) și cu celălalt într-un modernism vienez eterogen și nu pe deplin îngurgitat. Am să repet ceea ce am spus în prima parte a cronicii: traducerea lui Marius Tabacu e minunată! Și aș adăuga ceva ce nu am scris săptămîna trecută – întîmplător, știu că apariția acestei trilogii a tot fost amînată din motive neclare și că a presupus o muncă greu de aproximat de către cei din afara fenomenului editorial, așa că s-ar cuveni ca finalul acestei a doua părți să le fie dedicat și celor de la Editura ICR, pentru „încăpățînarea“ de care au dat dovadă. Îmi amintesc ceea ce îmi spunea cu ani în urmă un editor maghiar: „Ar fi bine pentru ambele părți ca această _Trilogie_ să apară în limba română. Poate ne‑ar ajuta să ne înțelegem mai bine“." => string(23) "O lume dispărută (II)" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(19) "o-lume-disparuta-ii" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 19:27:46" => string(19) "2019-08-08 16:27:46" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200260" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19488 (24) { => int(200258) => string(4) "1835" => string(19) "2019-08-08 16:25:33" => string(19) "2019-08-08 13:25:33" => string(14413) "Există
la Iași o foarte bună școală de jurnalism cultural, care nu are cum să fie străină de revistele studențești ale anilor ’70-’80, _Dialog_ și _Opinia studențească_. Mai există însă și un cotidian, _Ziarul de Iași_, care nu s-a tabloidizat și nu a vînat scandalul și care, mai ales, a dedicat, de la începuturile sale, una dintre paginile lui intelectualilor de bună factură din urbe; acolo s-au produs de-a lungul timpului și se mai produc, cu rubrică săptămînală, scriitori, artiști, istorici, lingviști precum (selectez dintr-o listă mult mai lungă) Emil Brumaru, Nichita Danilov, Mariana Codruț, Valeriu Gherghel, Al. Călinescu, Val Gheorghiu, Codrin Liviu Cuțitaru, Stelian Dumistrăcel, Florin Cîntic, Eugen Munteanu. Același ziar acordă, de 15 ani, Premiul Național de Proză, care cred și sper că și-a făcut un bun renume în spațiul cultural. Am ținut eu însumi, în pagina de opinii a _Ziarului de Iași_, o rubrică săptămînală vreme de 13 ani (am întrerupt-o acum patru luni, copleșit de altele și, poate, un pic plictisit de mine însumi). Ce vreau să spun? Că, pentru Iași, cotidianul acesta reprezintă o adevărată instituție, nu doar de presă de calitate, ci și de cultură. Emilia Chiscop vine din această școală de presă. I-am citit, ani la rînd, cu nesaț interviurile și reportajele, precum și tabletele din pagina de opinii. I-am citit și o cercetare foarte serioasă despre _Presa ieșeană de informație (1890-1910)_, tipărită în 2018 la Editura Junimea. De data aceasta, am avut prilejul de a relua interviurile și portretele realizate de ea acum 15 ani și publicate, între 2002 și 2005, în paginile _Ziarului de Iași_ (adunate de curînd în volumul _În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active_, apărut tot la Editura Junimea). Proiectul constă în definirea unui spațiu cultural și științific al orașului, prin aducerea în prim-plan a unor personalități proeminente, oameni de știință, scriitori, actori, pictori, medici, regizori. „Personajele“ din această carte sînt Viorel Barbu (ilustru matematician, academician), Vitalie Belusov (un foarte prolific inventator), Emil Brumaru, Al. Călinescu, Constantin Ciopraga, Constantin Corduneanu (matematician cu o carieră de succes în SUA), Valeriu Cotea (academician, un mare oenolog), Val Gheorghiu (pictor și scriitor), Ioan Gottlieb (fizician, supraviețuitor al Auschwitzului), Dan Hatmanu (mare pictor), Silviu Lupescu (directorul Editurii Polirom), Florin Mircea (actor de calibru al Naționalului ieșean), Cristian Mungiu (regizorul laureat al Cannes), Adrian Neculau (universitar, psiholog), Dan Prelipcean (muzician, membru al cvartetului Voces), Constantin Romanescu (medic psihiatru, dar și excelent eseist), Horia Nicolai Teodorescu (academician, specialist în inteligența artificială), Mihai Voicu (academician, specialist în domeniul sistemelor automate), Ioan Gânju (pictor), Traian Cohal (reputat profesor de matematică), Cristofor Simionescu (rector al Politehnicii ieșene, președinte al Academiei din Iasi, vicepreședinte al Academiei Române, ctitor de instituții, unul dintre cei mai longevivi conducători din mediul academic) și membrii grupului disident de la Iași din anii 1980. Am ținut să redau aici întreaga listă pentru că ea spune multe despre viziunea proiectului: el ținea să popularizeze ce avea Iașul mai ilustru, în diferite domenii, fără să ocolească teritoriile ultraspecializate. De altfel, Emilia Chiscop este o jurnalistă de un profesionalism desăvîrșit: se documentează riguros, lucrează între trei și nouă luni, după cum mărturisește, la un portret, încercînd să cunoască dinăuntru firea, cariera, personalitatea celui al cărui portret îl realizează. Nici unul dintre interviurile și portretele din carte nu te lasă indiferent: sînt povești de viață adesea crîncene (prizonieratul lui Constantin Ciopraga, experiența de lagăr nazist a lui Ioan Gottlieb), dar sînt, mai ales, demonstrațiile unor reușite, ale unor performanțe ieșite din comun care definesc spațiul științific și cultural ieșean. Este o imagine plauzibilă, inevitabil parțială, a elitei intelectuale a Iașului. Întotdeauna jurnalista caută nu doar profesionistul, ci și omul din spatele carierei. Spicuiesc doar cîteva dintre ideile și provocările din carte, foarte densă, de altfel, pentru că ea confruntă cititorul cu experiențele unor profesioniști situați la vîrful domeniilor lor. Volumul e implicit o lecție despre muncă, disciplină, vocație și reușită. Cîte milioane sînt necesare pentru păstrarea tinerilor în țară? Ce se observă e că acești oameni au clarviziune, că intuiesc, încă de prin 2002-2004, care sînt hibele României și pot oferi și soluții. Soluții simple, după care orbecăim și azi, la 12 ani după intrarea în UE. De pildă, Viorel Barbu vorbește despre un proiect național care ne-ar permite să „să ținem și să aducem înapoi niște tineri“. E vorba despre cercetători foarte buni, care se realizează în afara țării și care se fixează acolo pentru că nu au acasă condițiile pe care le merită. Ar fi fost nevoie, după estimările matematicianului, de 10 milioane de dolari în 2003. De cît ar fi nevoie azi, cînd fenomenul migrației populației active a atins cote dramatice? De 20? De 30 de milioane de euro? E mult, raportat la problemele tot mai mari pe care România le are și le va avea din pricina exportului elitelor? Poate că pare conservator ce spun, într-un context în care se gîndește globalist, în care calculul de tip național pare desuet, dar, de vreme ce națiuni puternice au programe coerente de atragere a elitelor alogene, de încurajare a meritocrației, de ce nu ar exista o viziune și un proiect concret al Statului român de păstrare a tinerilor performanți, de încurajare a repatrierii celor foarte buni? „Scrisul pînă cad în bot“ Emil Brumaru definește simplu și fundamental relația dintre viață și scris: literatura nu e o meserie oarecare, ci una care cere angajament total, care absoarbe viața. Pariul său a fost de la început, spune el, „ori viața pe hîrtie, adică scrisul pînă cad în bot, ori viața trăită, cu fericirile și nenorocirile ei, cu amestecătura ei inevitabilă, fermecătoare…“. Și continuă: „Îmbătrînind, vitalitatea îți scade, nu ai ce face, e o fază obligatorie, nu are rost să te minți. Și atunci îți rămîne scrisul, cît mai ai putere și pentru figura asta, că te lasă balamalele și aici… și-atunci, trăiești cu adevărat, probabil, doar cînd scrii, adică la maxima ta posibilitate de a te bucura, de a realiza că exiști. Restul e un terci, un ghiveci destul de necălugăresc, cu înălțări și prăbușiri neașteptate“. Literatura pretinde totul, fără să garanteze nimic, literatura îi scuipă afară pe cei care îi propun jumătăți de măsură. Cine scrie literatură adevărată, numai prin atît se depășește pe sine; nimeni nu scrie doar cu ce este/poate el însuși. Iată una dintre lecțiile pe care le-am învățat de la Emil Brumaru. „Lupta de clasă e un fel de Holocaust“ Ioan Gottlieb, membru al cîtorva academii științifice din SUA, specialist în fizica cuantică și în relativitate, a pornit în viață cu o experiență terifiantă: în mai 1944 a ajuns la Auschwitz. Avea doar 16 ani și primul lucru pe care l-a văzut cînd a intrat pe poarta lagărului a fost fumul care se ridica din coșul crematoriului. Și-a pierdut întreaga familie în lagăr. După ce își deapănă, cu discreție, cîteva amintiri terifiante („Eu am văzut cu ochii mei movilele de morți, la Mauthausen, cînd crematoriul nu mai funcționa“), fizicianul judecă lumea de azi raportînd-o la ororile care l-au marcat. „Terorismul actual e tot un fel de Holocaust“, spune el. Are însă și curajul unei judecăți lucide, pe care și-o permite în dublă calitate: aceea de victimă a Holocaustului și aceea de membru al Partidului Comunist, în tinerețe, scuturat la timp de iluzii. Ce spune acest om care a trecut prin iad despre poziționarea față de comunism și fascism, despre dreapta măsură și judecare, despre administrarea memoriei referitoare la crimele nazismului și ale comunismului (o temă actuală, la care societate noastră nu a găsit rezolvare)? „Să faci vinovat un om numai pentru faptul că e bogat este tot un fel de Holocaust. El nu‑i vinovat, iar copilul lui nici atît. Deci, lupta de clasă e un fel de Holocaust.“ „Numai nebunii pot trăi sută la sută autentic“ Medicul psihiatru Constantin Romanescu, o mare figură a Iașului anilor 1970-2000 (cu păcatele lui politice, după cum s-a văzut la un moment dat), a fost nu doar un specialist ilustru al psihiatriei, ci și un gînditor provocator. Interviul pe care i-l ia Emilia Chiscop este printre cele mai reușite din carte. El mărturisește că nu poate stabili o graniță între normalitate și nebunie. Nebunii sînt cei mai autentici, cei care se angajează total în ceea ce fac. „Prin starea lor de accentuare a personalității, acești oameni au o forță extraordinară, o voință care îi face să răstoarne munții. Și această forță este geniu.“ „Există o viață dincolo de realitate“, spune el, iar marii artiști sînt, din acest punct de vedere, anormali. Nebuni. „Farmecul formidabil al existenței este de a amesteca aceste lucruri. Un om care este ars de o mare pasiune este chiar teafăr? Ei bine, eu aș spune că este foarte teafăr. De-abia atunci ajunge la punctul de fierbere al ființei.“ Constantin Romanescu era un mare psihiatru, care nu se mulțumea cu o viziune clinică asupra creatorilor. „Ați fost considerat un pictor «de curte»“ Emilia Chiscop e o jurnalistă pursînge tocmai pentru că nu ocolește punctele nevralgice, palpează nodulii biografici inflamați de fiecare dată, nu fuge de situațiile dificile. Adesea, întrebările ei sînt directe, nelăsînd loc de întors. De exemplu, îl întrebă pe Dan Hatmanu, pictor cu o notorietate uriașă, despre compromisurile de dinainte de 1980 (fiind cunocut ca autor al unor portrete oficiale): „Spuneați că ați apreciat la Corneliu Baba sinceritatea, consecvența, repulsia față de compromisuri și față de prostituție. Ați fost acuzat tocmai de aceste lucruri. Cum vă raportați la ele?“ sau: „Ați fost considerat un pictor «de curte», i-ați pictat pe soții Ceaușescu“. Pictorul răspunde, firește, că el nu făcea omagii, ci portrete. „Numai mitroplit nu a fost“ Extraordinare sînt profilurile din a doua secțiune a cărții. Autoarea caută să înțeleagă, nu să judece, stă luni de zile în proximitatea personajului său, îl descoase, culege informații, îi citește opera, îi vede lucrările, îi chestionează amicii, dar și inamicii. Așa ies niște povești vii, proze autentice, cum e cea despre iubirile lui Emil Brumaru, despre disidența de la Iași, despre boema pictorului Ioan Gînju, dar și despre ultimele sale luni de viață, cînd își accepta și își aștepta ironic moartea, deși spera că va mai avea răgazul unui ultim vernisaj (nu l-a mai avut), despre omul din spatele Editurii Polirom, Silviu Lupescu (autoarea reușește să îi provoace și lui Gabriel Liiceanu niște gînduri despre acesta). Capodopera acestui grupaj este potretul lui Cristofor Simionescu, un personaj-cheie al mediului academic românesc de dinainte de 1990. Textul, intitulat _Ultimul tătuc_, începe cu o propoziție provocatoare: „Numai mitroplit nu a fost“. După care urmează: „Puse cap la cap, perioadele în care s-a aflat în fruntea a tot felul de instituții fac la un loc cît stăpînirea împăraților romani în Dacia: o sută șaptezeci de ani de domnie în numai o jumătate de veac“. Șef de catedră la Politehnică, apoi rector ale acesteia vreme de 25 de ani, director general în Ministerul Învățămîntului, vicepreședinte al Academiei Române și președinte al Filialei din Iași a Academiei, director al Institutului de Chimie Organică „Petru Poni“, chimistul a fost și un ctitor de instituții: a ridicat Politehnica din Iași de la zero, cu întregul campus, a construit sediul Academiei din Iași, a fost un lider înnăscut. A fost, vreme de mai bine de jumătate de veac, „unul dintre cei mai puternici oameni din România“. Autoarea stă în preajma sa, îi consultă pe foștii lui subordonați, culege informații de peste tot. Și la 12 ani după căderea comunismului numele său e, spune Emilia Chiscop, „rostit în șoaptă, pe la colțuri“. Cu teamă, dar și cu respect. Pentru că, spun unii, „toți au fost ridicați de el“. Dar ținta ei este personajul aflat la senectute, după ce fostul său imperiu a căzut. O scenă este decupată cu un ochi de prozator sadea: trecînd des pe la sediul Academiei, Cristofor Simionescu mai încurcă uneori etajele, se duce automat la fostul său birou de președinte, de unde a condus viața academică vreme de 16 ani: „Apasă pe clanță. Ușa este închisă. O încearcă iar, derutat. Se uită sus, iar atunci înțelege“. E un caz foarte interesant: un om al epocii lui (una extrem de dificilă), în care s-a descurcat foarte bine, din anii 1950 pînă în 2000, cînd s-a pensionat, deținînd o putere enormă, pe care nu a folosit-o însă (doar) în interes personal, ci a construit multe instituții. Portretul se încheie cu vorbele lui: „Acum nu mai sunt nimic, spune. Sînt doar un profesor pensionar“. _În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul mediţatiei active_ de Emilia Chiscop nu e doar cartea unei jurnaliste de excepție, ci și un foarte bun document despre adevăratele elite ale Iașului." => string(26) "Nasc și la Moldova oameni" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(25) "nasc-si-la-moldova-oameni" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 16:25:33" => string(19) "2019-08-08 13:25:33" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200258" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19489 (24) { => int(200259) => string(4) "1896" => string(19) "2019-08-08 16:27:47" => string(19) "2019-08-08 13:27:47" => string(13149) "Volumul
_Convorbiri româneşti la Radio Villalba_, semnat de Dana Oprica şi publicat recent de Editura Scrisul românesc, este o carte de interviuri, reuneşte interviuri difuzate la un post de radio public spaniol, care din 2013 a inclus în grila sa o emisiune nouă, în limba română. O emisiune de o jumătate de oră pe săptămînă la început, apoi de o oră, care să le aline românilor din regiunea Madridului dorul de ţară. O emisiune sub semnul interculturalităţii, după cum anunţă autoarea în prefaţa cărţii, la care s-a vorbit despre religie şi sărbători religioase, tradiţii, folclor, medicină, reuşite ale românilor de pretutindeni, fiind invitaţi români din Spania, „nu neapărat de succes“, alături de români din toată lumea şi de „străini din Rusia (Maria Rîjova este profesoară de limba română la Universitatea din Sankt Petersburg), din Canada (Neli Guedova este originară din Bulgaria, însă s-a stabilit în Montréal) sau din Spania (Natalia Albarrán, expat în București, Luisa Pulido, medic și voluntar la Valea Plopului, Alejandro Villalante a studiat la Academia de Științe Economice din București ; nu a lipsit de la nici o întîlnire a colegilor de facultate și prețuia enorm românii, în mijlocul cărora se simțea mai bine decît în mijlocul concetățenilor săi)“. Tot ceea ce ţine de jurnalism pare la prima vedere efemer, _flor de un día_, floare de o zi, ca să folosim o expresie spaniolă, pare făcut să trăiască o singură dimineaţă, _l’espace d’un matin_, cum spunea un poet francez. În zori vede lumina tiparului şi în seara aceleiaşi zile s-a ofilit. Pe cine mai interesează mîine articolele din ziarul de astăzi? Cine le mai citeşte peste două săptămîni, peste trei luni, peste un an? Nu este cîtuşi de puţin cazul cărţii de faţă. _Convorbiri româneşti la Radio Villalba_ spune multe poveşti, dar mai ales pe cea a miilor de compatrioţi obligaţi să-şi lase casele şi prietenii, părinţii şi fraţii, ca să trăiască pe alte meleaguri, învăţînd altă limbă şi adoptînd alte obiceiuri, bucurîndu-se de sărbători străine şi resemnîndu-se să-şi ducă viaţa într-un mediu care în primul moment nu încape îndoială că li s-a părut potrivnic. De aceea, cartea Danei Oprica se preface în document istoric, va constitui peste timp o emoţionantă mărturie a dramei românilor care au trăit peste hotare. În interviul pe care i-l acordă Danei Oprica, doamna profesoară Mihaela Albu precizează: „Între exilul forțat şi emigrația pe care singuri ne-am ales-o există o mare diferență. Cei care sînt plecați acum se pot întoarce oricînd, cei care au fugit din cauza terorii comuniste nu s-au putut întoarce şi mulți dintre ei nu şi-au revăzut părinții niciodată, nici pămîntul natal“. Aceeaşi profesoară îi evocă pe Sanda Golopenţia şi pe Constantin Eretescu, citînd din _Emigranţii Carter_: „Nu se pleacă niciodată bine din țara căreia îi aparții şi prin naştere, şi prin bucuriile simple ale prietenilor sau meseriei. Nu trebuie plecat. Am, avem amîndoi 40 de ani. De acum nici un loc nu va mai fi al nostru. Intrăm într-o nouă înghețare a sufletului, vom fi trişti şi fără drepturi, o notă în plus, singuri cum nu am fost încă până acum vreodată. Rămaşi unul în fața celuilalt ca martori unici şi amuțiți, cu limbile legate pînă la sfîrşit. Apoi s-a făcut tăcere în suflete, ni se potriveau de acum şi nouă cum se potriveau tuturor exilaților şi tuturor emigranților lumii vorbele din Psalmi: «Mă uit la dreapta şi privesc, nu am pe nimeni care să mă cunoasc㻓. _Convorbiri româneşti la Radio Villalba_ este un volum pe care trebuie să-l citească tinerii de astăzi şi cei de peste o sută de ani, ca să afle că pe vremea comunismului cine citea o carte scrisă de un autor interzis de regim era pasibil de amendă şi să aibă grijă ca o asemenea grozăvie să nu se repete. Autoarea consideră volumul „rodul unei activități de radio heirupiste și voluntare, în cea mai mare parte, desfășurate la cîțiva kilometri nord-vest de Madrid, la Radio Villalba“. Emisiunile sale au un mare avantaj: „universalitatea. Odată difuzate, acestea se afișează pe site-ul radioului, de unde pot fi ascultate oricînd, de oriunde și de către oricine“. Cum am văzut, invitaţii Danei Oprica proveneau din ţări diferite, medii diferite, aveau profesii şi preocupări diferite. Fiecare a venit cu povestea sa, dînd autoarei, la ora bilanţului, senzaţia că „de la fiecare am auzit și am reținut cîte un exemplu, cîte un îndemn, cîte o frază, cîte un citat. Însă ceea ce am desprins de la toți au fost aceleași teme universale: curajul, munca, seriozitatea, perseverența și promovarea“. De aceea, consideră că selecţia sa de interviuri „oferă, dacă nu în mod direct, printre rînduri, cu siguranță, rețete valoroase de viață“. Prima personalitate evocată în carte este doamna Marilena Rotaru, cunoscuta şi admirata jurnalistă de televiziune şi scriitoare. Intervievînd-o, Dana Oprica a invitat-o pe doamna Marilena Rotaru să vorbească mai ales despre scriitorul Vintilă Horia, care locuise chiar în Collado Villalba, de unde se difuza emisiunea radiofonică, scriitor care, în ciuda celor 30 de ani de democraţie, rămîne o „rană vie pe trupul culturii, pe trupul literaturii române“, ne asigură doamna Marilena Rotaru, care a avut norocul de a-l cunoaşte şi de a-i simţi înstrăinarea şi dorul de casă. Dana Oprica transcrie cîteva rînduri tulburătoare ale scriitorului: „Singura mea durere era aceea de a fi rămas fără patrie. Acasă e cuvîntul cel mai plin de înțelesuri în orice limbă. Acasă. Căile Domnului sînt mai mult decît ciudate, însă la începutul fiecăreia dintre ele stă scris cu literă de foc semnul întoarcerii acasă“. Cu istoricul şi jurnalistul Ionuţ Ţene, Dana Oprica a vorbit mai departe despre cei ce au suferit în temniţele comuniste, fiind numiţi de Nicolae Steinhardt „sfinţii închisorilor“. Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului le-a dat românilor din Spania poveţe despre familie şi despre iubire. Doina Işfănoni, cercetător ştiinţific la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti“, a abordat ciclurile vieţii şi calendarul popular, căci „cultura populară este un tip de enciclopedie încă vie pentru noi, românii, şi alte nații din sud-estul Europei, care trăim aproape genetic amprentați această cultură tradițională“. Cu interviul pe care i l-a acordat doamna profesor Viorica Bălteanu de la Universitatea de Vest din Timişoara, Dana Oprica revine la legăturile României cu celelalte ţări latine şi la marii exilaţi, căci „preț de decenii, imediat după război, unora chiar din timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial, Spania a oferit unor mari personalități din România azil, o casă, o carieră universitară“. George Popescu, conferenţiar la Universitatea din Craiova, continuă dialogul despre italienistica românească şi mai ales despre un strălucit reprezentant al acesteia: profesorul craiovean Ion Pătraşcu. Simona Ciobanu, de la Ravenna, vorbeşte despre mediere şi efortul de integrare a copiilor români în învăţămîntul şi în societatea italiene. Cu Lelia Florescu, cîntăreaţa adolescentă de la sfârşitul anilor ‘80, care acum predă literatură franceză la un liceu parizian, Dana Oprica dialoghează despre muzica uşoară, mai ales franceză şi românească, de ieri şi de astăzi, dar şi despre scriitori români care au trăit în Franţa, despre „trădarea“ limbii materne. Magda Vasile a răspuns chemării de la Toronto, unde predă ştiinţele naturii la Julliard Public School, ca să enumere infinitele şanse oferite unei românce de o ţară precum Canada, făcînd-o să nu se mai regăsească deloc în România. Domnul profesor Grigore Tinică de la Iaşi a vorbit despre operaţii pe cord deschis, despre intervenţii cardiovasculare majore şi despre profesia exercitată cu pasiune. Istoricul Bogdan Teodorescu spune povestea unirii românilor, care „nu începe la 1 Decembrie 1918, așa cum și-ar putea închipui unii. Istoria Unirii începe, de fapt, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu proiectul pașoptist al înfăptuirii României moderne“. Tot despre Marea Unire vorbeşte apoi profesorul Mihai Ghiţulescu, subliniind rolul Regelui Ferdinand, care a fost „numit în istoriografie «Ferdinand cel Leal»“, întrucît, luptînd împotriva ţării în care se născuse, „a fost exclus din casa de Hohenzollern‑Sigmaringen, urmînd ca urmaşii săi să fie abia apoi reintegrați, în timpul Regelui Mihai“; pentru interesele României, „s-a rupt nu numai de țara sa de origine, ci şi de familia sa“. Dialogul continuă cu aspecte ale vieţii politice de după Marea Unire, ca sufragiul universal şi diversificarea sistemului de partide, ca să ajungă la alegerile prezidenţiale din 2014. Pofesorul Vlad Nistor de la Facultatea de Istorie din Bucureşti explică forţele şi evenimentele din jurul Mării Negre, o zonă care „nu este lipsită de pericole“, întrucît „poate căpăta un potențial exploziv“. Lucian Dindirică este „director al Bibliotecii Județene «Alexandru şi Aristia Aman» din Craiova, unde mai toți elevii, studenții, profesorii și nu numai și-au petrecut ore, zile, ani“ şi foloseşte prilejul oferit de Dana Oprica pentru a prezenta istoria şi importanţa instituţiei pe care o conduce, precizînd că Biblioteca Judeţeană nu a pierdut lupta cu duşmanul cel mai de temut al bibliotecilor: internetul. „Noi, şi mă refer aici la Biblioteca noastră, considerăm că nu am dus o bătălie cu internetul, ci am reuşit să-l integrăm în bibliotecă, le-am oferit un suport oamenilor pentru a căuta mai repede sau pentru a-şi găsi mai bine informațiile solicitate, pe care apoi noi să le completăm cu documentele pe care le avem în bibliotecă“. Lucian Dindirică îi asigură pe ascultătorii postului de radio că Biblioteca pe care o conduce încearcă să atragă atît tinerii, cît şi persoanele în vîrstă, fiindcă ştiu cu toţii că, în cele din urmă, „cartea e de căpătîi“. Doamna Madlen Şerban este „director al Agenției Europene pentru Training, singurul român care conduce, din anul 2009, o agenție europeană, Fundația Europeană pentru Training (European Training Foundation – ETF)“ şi le explică ascultătorilor postului de radio Villalba ce este formarea profesională şi de ce trebuie să-i acordăm atenţie. Doamna profesor Ada Iliescu vorbeşte despre emoţia cu care a primit în 1996 premiul Academiei Române, despre cum trebuie predată limba română studenţilor străini şi le dă ascultătorilor multe lecţii de viaţă. Cînd emisiunea în limba română de la Radio Villalba a împlinit şase ani, Dana Oprica i-a sărbătorit invitîndu-l pe Mircea Pospai, preşedintele Filialei Craiova a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, căci, printr-o frumoasă coincidenţă, emisiunea marca „şi cei 100 de ani de atestare documentară a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România“. Mircea Pospai evocă momente cruciale din istoria radioului, începînd cu tragedia Titanicului, cînd „doar începuseră să fie făcute transmisiunile de SOS-uri prin frecvențe radio şi au fost comunicate prin radio condițiile în care se afla vasul, au fost receptate de către un alt vas care se afla undeva în zonă şi acesta a diseminat informația – ca să vorbim cu un termen de astăzi – şi alte cîteva ambarcațiuni au recepționat semnalul şi s-a mers către locul unde se afla Titanicul. Este, cred, primul caz sau prima situație majoră din întîmplările marcante şi emoționante ale omenirii cînd undele, transmisiunea prin unde radio, chiar dacă nu era cu voce încă în 1912, s-a făcut utilă“. Jurnalistul Mircea Pospai îi face pe ascultători să-şi imagineze emoţia primei transmisiuni în direct, unul dintre evenimentele decisive din istoria omenirii, dar „învechite pentru generația de IT-işti din zilele noastre“. Jurnalistul craiovean este cel din urmă interlocutor al Danei Oprica din această carte, dar emisiunea în limba română de la Radio Villalba continuă şi poate că autoarea va publica în curînd un alt volum, la fel de interesant. Mai ales că are talentul şi iscusinţa de a-şi provoca interlocutorii să povestească, punîndu-le întrebări concise şi clare." => string(26) "Pentru românii din Spania" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(25) "pentru-romanii-din-spania" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 19:25:49" => string(19) "2019-08-08 16:25:49" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200259" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19490 (24) { => int(200261) => string(4) "3996" => string(19) "2019-08-08 19:35:33" => string(19) "2019-08-08 16:35:33" => string(17243) "A
apărut, în fine, cel de al treilea volum, masiv, al acestor memorii de o covîrșitoare importanță pentru înțelegerea unui episod aparte al istoriei noastre, urmărită și interpretată liber de la Londra. Certitudinea, cîștigată din experiență, conform căreia „cel mai bun confident îți ești tu însuți“ l-a determinat pe Ion Rațiu să scrie un _Jurnal_ întins pe jumătate de secol (1940-1989). Masivele caiete cuprind autobiografia acțiunii sale politice pro‑România, desfășurată, prin colaborare cu diaspora românească din Europa, în principal, în contextul instalării comunismului sovietic la noi. De neînțeles, istoric vorbind, faptul că evenimentul publicării postume a _Jurnalului_ londonez al lui Ion Rațiu, acest excepțional document, a trecut aproape neobservat de presa de toate felurile. Să aibă el un conținut incomod pentru superficialitatea nocivă întreținută în ascuns de _political correctness, _care suspendă funcția busolei particulare a fiecărui popor ce trebuie lăsat fără modele? Pe mii de pagini, încă nu total scoase din caietele manuscrise, Ion Rațiu se confesează scriind cea mai completă și vie cronică a diasporei românești postbelice, deloc ușor de armonizat. Era, din punct de vedere intelectual, o elită care a refuzat să se întoarcă sau să rămînă în țara radical orientată spre un comunism extrem de opresiv. Trauma istorică a fost resimțită mai ales în 1947, după căderea regalității. În disperarea, scepticismul și așteptarea unei schimbări sperate, diaspora românească de atunci ducea cu sine, în marile țări europene, chiar și în America, toate caracteristicile etniei noastre, pe care Ion Rațiu încerca s-o unească în numele unei idei de forță: patria ce trebuia ajutatădin exterior. _ _
MODEL DE DEVOTAMENT
_Jurnalul_ e animat de idealismul lui Ion Rațiu, pornit să pună în acțiune ordonată o galerie întreagă de caractere umane intrate într-o foarte dificil de oprit mișcare browniană și psihologic explicabilă. Din paginile confesive se „întruchipează“ un model de devotament pentru țara urmărită de afară, un model ce poate umili clasa politică de astăzi, parcă pornită s-o sfîșie din interior. Și astăzi, orice elan corectiv pornit din afară e oprimat propagandistic și chimic, cu mijloace ale vremurilor în care trăim. La sfîrșitul fiecărei zile, în biroul său din Londra, chiar dacă nu avea ceva de scris despre România, nota măcar amintiri din copilărie. Voia să scrie romînește. _Jurnalul_ este cartea intimă a unui român anticomunist convins; jurist, om bogat, cu vocație de _leader_, cu relații și funcții internaționale întreținute prin propria valoare recunoscută. Ion Rațiu era coborîtor din spița transilvană a unui românism sănătos, de nimic descurajat. Un psiholog ar găsi, în textul și subtextul acestor însemnări zilnice, o bogată materie pentru un studiu de caz exemplar, început cu poziția de funcționar al Ambasadei României la Londra, în 1940, continuat cu activitatea de organizare a diasporei și încheiat cu încercarea de a deveni președinte al țării regăsite, în 1990. În încercarea de a lămuri poziția geopolitică a României și regimul de țară cedată influenței puterii sovietice, după Al Doilea Război Mondial, Ion Rațiu a publicat cîteva volume în limbi de circulație. Între cărțile documentate și publicate de el se remarcă _La Roumanie d’aujour’hui_, Paris, 1975, și _Moscow challenges the World, _Londra, 1986, angajate deschis în lupta de idei în care Rațiu se implicase. Diaspora românească de astăzi, destul de pestriță, are o semnificativă componentă onestă, ce apără și reprezintă, în afară, demnitatea românității profunde rămase acasă. Dar puţini intelectuali, dintre cei încetățeniți pe meleaguri străine, își doresc să scrie cum arată _România de astăzi_, văzută de acolo. Lipsa motivației e mai complicată decît s-ar crede, deși puncul de plecare poate fi conținutul educației „omului nou“, care a marcat generațiile ultimei jumătăți de secol, altul decît cel al școlii organizate după legea Spiru Haret. Cu acordul și prefața-mărturie a fiului său, Nicolae, în 2017 a început publicarea postumă, treptată, recuperatoare, pe etape, a _Jurnalului_, cu un an înainte de actul centenar al Marii Uniri, act la care o contribuție considerabilă a avut-o bunicul autorului, Ion Rațiu – memorandistul, cel care are o statuie la Turda. La această enormă muncă de editare și documentare completivă (trecută în notele de subsol) , în arhivele antebelice și în arhivele CNSAS, s-a angajat Stejărel Olaru. Rezultatul, textul împreună cu notele este, la rîndul lui, un document de arhivă pentru istorici. În amintitul an 2017, au apărut, cu subtitluri date de fiul Nicolae: Ion Rațiu, _Jurnal_, volumul 1:_ Începuturile unui exil îndelungat_ (1940-1954) și: Ion Rațiu, _Jurnal_, volumul 2: _Printre spioni și trădători de țară_ (1955-1962). Subtitlul din urmă rămîne valabil și pentru recent apărutul al III-a volum, ce acoperă o perioadă de intensificare a spionării acțiunilor pro-România ale lui Ion Rațiu. Era înconjurat de exilați deveniți agenți plătiți ai serviciilor secrete din țară, trimiși la Londra spre a-l vizita cu scop informativ. Îi datorăm editorului Stejărel Olaru numeroase deconspirări ale numelor de cod, cu biografiile lor reconstituite, cum se poate citi în notele de subsol. După cum și în articolul sintetic, introductiv, al editorului sînt adunate date exacte despre intensitatea crescîndă a monitorizării familiei Rațiu de către serviciile Securității comuniste, preocupată și de alimentarea conflictelor din interiorul diasporei românești. PÎNDA SECURITĂŢII Voluminosul tom al III-a (832 pagini) – Ion Rațiu, _Jurnal. Reorganizarea exilului_ (1963-1968) – s-a tipărit, în anul curent, tot la Editura Corint, care a publicat şi primele două volume. E prefațat de Nicolae Rațiu, cu importante trimiteri la relațiile de familie și la numele infiltraților în acțiunile politice ale tatălui său. Sugestia ultimă e dezvoltată de Stejărel Olaru, în introducerea volumului, sub titlul grăitor: „Anturajul unui exilat între idealism și trădare“. Față de anii anteriori, cuprinşi în al doilea volum, din 1963, anturajul nu s-a schimbat radical, dar trădătorii, mai cu seamă cei din zona imediată, s-au înmulțit, stimulați de avantaje materiale oferite de agenții Securității de la București. Este un regim ce se va înăspri, cum e de presupus, în ultimii douăzeci de ani notați în _Jurnal_ și care își așteaptă tipărirea sub aceleași auspicii. Numit de românii de bună‑credință din exil „așchie de stejar“, metaforizînd tăria, consecvența și sacrificiile (în lire sterline) făcute pentru idealul de a-și vedea patria din nou liberă, Ion Rațiu devine centrul și autorul programelor de organizare. În cuvîntul prefațator, Nicolae Rațiu pune accent pe acest tip de sacrificiu, pe unul dintre ele (întrucît nu era singurul), și anume pe cel consacrat tipăririi buletinului _The Free Romanian Press_, cu periodicitate de două săptămîni, expediat, în diferite colțuri ale Europei și Americii, la 2.000 de membri ai diasporei, chiar și în țară. Pe durata perioadei de timp cuprinse în acest volum a reușit, cu motivație medicală, să-și aducă tatăl, dr. Augustin Rațiu, la Londra. Pe cîteva pagini, de la începutul anului 1966, e povestită întîlnirea emoționantă, după 26 de ani de la despărțire (1940), și interesanta conversație purtată cu bătrînul înțelept, în onoarea căruia fiul a organizat o recepție cu români și străini. După trei luni, la despărțire, fiul și-a mascat tristețea, spunîndu‑i tatălui „mai în glumă, mai înadins că, acum, singura lui datorie e să se mențină în viață pînă mă voi întoarce într-o Românie liberă“. Ceea ce nu s-a putut întîmpla. Întocmai ca în primele două volume ale _Jurnalului_, publicate în 2017 (despre care am scris atunci cu detalii), și în tomul prezent, speranțele lui Ion Rațiu își au punctul de sprijin în intelectualii din diaspora, aflați într-o specială legătură cu cei din țară. Ce se schimbă se datorează, procesual, evoluției evenimentelor. Anii de referință (1965-1968), notați pe zile, cu fapte, nume și evenimente, sînt anii instalării lui Ceaușescu la putere, interesat de susținere internațională, Londra fiind o foarte importantă capitală, de unde noul preşedinte aşteaptă sprijin. Crezînd că ceva s-ar schimba în bine, primind informații din țară, de la BBC și de la autoritățile engleze care urmăreau evenimentele din România, cum se întîmpla cu toate cancelariile europene, Ion Rațiu își vedea poziția sa utilă țării. În septembrie 1966 nota: „Dacă Ceaușescu ar dori să fie invitat oficial în Anglia, eu aș putea aranja acest lucru, deși nu este prea ușor“. Pe moment, Ion Raţiu se entuziasma în van, întrucît nici prezența lui Ion Gheorghe Maurer în conducere, ca premier, n-a putut influența mersul lucrurilor. Ceea ce a urmat în acțiunea politică a lui Rațiu, dusă în exterior, a fost „reorganizarea exilului“, după sfatul savantului român, de mult stabilit în Anglia, Gogu Constantinescu. Trebuia să se renunțe la generația vîrstnică, „în parte compromisă“, spunea savantul, în favoarea antrenării generației tinere de români exilați, deja afirmați în varii domenii. Acesta a fost scopul călătoriei lui Rațiu în Franța, Germania, Spania și în America, unde i-a întîlnit pe unii dintre intelectualii cei mai activi în domeniullor.
DOREA SĂ-L IMPLICE PE MIRCEA ELIADE În acțiunea diasporei, benefică țării cotropite, Rațiu îl vede, în primul rînd, implicat pe Mircea Eliade. Apoi pe Emil Cioran, mai puțin directă este relația cu Eugen Ionescu, George Ciorănescu. Foarte prezenți în proiecte și faptă au fost: Vintilă Horia, George Uscătescu, Grigore Nandriș, Marcu Beza și alții. Mulți dintre aceștia, deși nu toți la fel de iluștri, sînt amintiți și în volumele anterioare ca fiind necesari în planurile lui Rațiu de prezentare valorică a României. Cel dintîi care s-a bucurat de un spațiu generos în însemnările din _Jurnalul_ primilor ani a fost Mircea Eliade, încă din 1949, întîlnit de Rațiu la Paris și, mai tîrziu, în America. Îl găsește lucrînd intens, înconjurat de cărți, într-o cameră de mic hotel parizian. Admirativ, Rațiu nota despre publicarea unor cărți științifice și de beletristică ale lui Eliade. Romanele _Maitrey_ și _Șarpele_ erau deja traduse în franceză și în germană, așteptînd și apariția în engleză. Ion Raţiu vedea în Mircea Eliade un colaborator ideal pentru activitatea proromânească a diasporei, în plus, și pentru că Eliade se înconjurase de un grup de tineri, „toți înflăcărați de ideea de a menține și duce mai departe patrimoniul culturii noastre. E foarte entuziast și foarte încrezător în destinele neamului“. Rațiu, care își învățase familia, soția și fiii, să vorbească românește, era încîntat că Eliade mai scria încă în limba română. Cel de al doilea fiu al lui Rațiu, Andrei, se arăta pasionat de opera lui Blaga și era capabil să întrețină dialoguri pe subiect. În 1961, cei doi s-au reîntîlnit la un congres la Veneția, unde ambii au avut conferințe, Rațiu pe teme politice, Eliade despre credințele populare românești. La fel, în 1966, împreună au conferențiat la Salamanca, „un fel de Florența Spaniei“. Tot atunci, Eliade contribuia cu o sumă de dolari, colectată în scopul aducerii la Londra a lui Constantin Noica, aflat „prizonier politic“ în România, colectă pe care Cioran, deși de acord, fiind sărac, n-a susţinut-o cu nimic. Vintilă Horia este și el o figură centrală a diasporei mobilizate de Ion Rațiu. La un an după scandalul inițiat de comuniștii francezi, care au oprit acordarea Premiului Goncourt pentru _Dieu est né en exil_, publicat de Vintilă Horia în 1960, la Editura Fayard din Paris, se produce o reparație morală pentru scriitorul român. Ion Rațiu facilitează apariția romanului în traducere engleză, _God Was Born in Exil_, și stipendiază o recepție fastuoasă în cinstea autorului, cu o prezență formată din scriitori, editori, jurnaliști englezi, francezi, suedezi și, bineînțeles, intelectuali români aflați la Londra. Liderul londonez al românilor liberi a rămas în excelente relații de colaborare cu Vintilă Horia, stabilit în Spania, după peregrinări prin Italia, Argentina și Franța. Pe durata anilor 1963-1968, cuprinsă în acest al III-lea volum, publicat acum, din _Jurnal_ (mai rămîn, pentru volumele viitoare, încă două decenii de însemnări memorialistice), Mircea Eliade, deja recunoscut ca istoric al religiilor și prestigios profesor, creator de școală la Chicago, rămîne pentru Ion Rațiu emblema valorică a diasporei românești. Însă un exilat fără întoarcere, cum au fost mai toți cei rămași în afara țării. Excepția a fost Ion Rațiu, cum se știe. În anii mai sus amintiți, el miza pe participarea lui Eliade la reorganizarea și unirea diasporei, considerînd o necesitate activarea lui Eliade. Îl programa ca ferment în comitetul de conducere al revistei _La Nation Roumaine_, cu centrul de greutate în Europa (revistă care a apărut la Paris între 1948-1973), după cum îi cerea să participe la constituirea unui Consiliu Național, ce avea datoria să strîngă legăturile cu Regele Mihai. Cel mai îndrăzneț dintre planurile visătorului Rațiu – rămas în proiect – era organizarea unui Congres al românimii, în toamna lui 1965, la Viena, configurat pe secții. Astfel, Secția Filozofie și Religie trebuia să fie condusă de Eliade, Secția de Literatură de Vintilă Horia, iar cea de Științe Politico-Economice de George Uscătescu. Scria despre ei: „Buni români gata să sacrifice veleitățile lor personale – perfect justificate – pentru a se realiza unitatea românilor de aici“. În culmea unui entuziasm mai mult decît romantic, care îi activa o trăire afectivă a istoriei ce se cerea reparată, Rațiu scria: „Să facem un congres care să rămînă în istoria noastră națională: la Viena; dacă se poate la Belvedere, ca să spălăm rușinea Dictatului din 1940... Concert cu _Deșteaptă-te române, Oedip_, condus de Silvestri sau Celibidache“. Împreună cu Eliade, Rațiu plănuia, pentru 1968, un congres în America. Era anul unei jumătăți de secol de la Marea Unire, cînd Rațiu era insistent invitat în țară la sărbătorireasemicentenerului.
MESAJELE ŞI CAPCANELE DIN ROMÂNIA Era stăruitor contactat de profesorul clujean Daicoviciu, o mare autoritate de care comuniștii se temeau pentru că, orator capabil fiind, „ar putea stîrni masele“. Prin el, și prin alții, Ion Gheorghe Maurer îşi dorea aportul lui Rațiu și al diasporei în favoarea diplomației românești. În 1966, Ion Rațiu primea intens, nu întîmplător, vești din țară, și politice, și culturale. Știa ce reviste de cultură apăreau, cine și ce publica. Avea însă și vizita unor trimiși special instruiți. Sub protecția politicianului comunist Corneliu Mănescu, Gheorghe Mariția, fost locotenent, devenit agent de Securitate, e trimis la Londra pentru o întîlnire și, eventual, o înțelegere cu Rațiu. Paginile _Jurnalului_, datate între 23 şi 26 septembrie 1966, relatează, pe puncte, dialogul între cei doi, în prezența lui Nicky Mariția, fratele lui Gheorghe, aflat de mai mult timp la Londra. Imediat, în octombrie, Rațiu are o întîlnire de același gen, cum o arată _Jurnalul,_ ca și confruntarea, făcută de editorul Stejărel Olaru, cu rapoartele trimișilor aflate în arhiva CNSAS. Simțind primejdia unei capcane ce i-ar îngrădi libertatea de acțiune, discreditîndu-l chiar, Rațiu a tratat cu diplomație aceste tentative, refuzîndu-le, în fapt. Așteptăm să citim ce ne vor spune despre toate acestea sau altele care s-au întîmplat, paralel sau încrucișat, celelalte caiete ale _Jurnalului_ pentru anii 1969-1989. Volumul al treilea, extrem de bogat în evenimente, nume, meditații și proiecte, se încheie cu promisiuni incitante." => string(41) "Jurnalul lui Ion Rațiu, un document unic" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(39) "jurnalul-lui-ion-ratiu-un-document-unic" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 19:35:33" => string(19) "2019-08-08 16:35:33" => string(0) "" => int(0) => string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200261" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19491 (24) { => int(200264) => string(3) "588" => string(19) "2019-08-08 19:37:29" => string(19) "2019-08-08 16:37:29" => string(8302) "Ce
excepțional aparat de receptare și stocare de informație culturală posedă această scriitoare! – exclam după ce răsfoiesc pe nerăsuflate tomul _Întîmplări din goana timpului_, semnat de Anaïs Nersesian, care păstrează ca-ntr-un seif mai bine de jumătate de veac de cultură autohtonă, amprentată permanent de marile voci ale culturii occidentale. Fiecare pagină abundă în nume care au vegheat la verticalitatea și autonomia greu de apărat în climatul artistic al acelor ani, dar și mai dificil de menținut la o cotă înaltă, dacă n-ar fi existat o intelectualitate care știa să evite compromisurile fără să se prostitueze. Pentru cei care au traversat anii aceia, cartea lui Anaïs Nersesian este nu doar un prilej de nostalgică rememorare a unor nume care-au fost și azi transpar doar întîmplător printr-un palimpsest sau ca să le dăm chip într-un panopticum. Pe fiecare pagină prinde contur o lume cunoscută de cei de-o vîrstă cu mine și este nemaipomenit să-i vezi iar tineri, visînd, așteptînd, acționînd „pe față sau pe dos“ ca să schimbe cumva monotonia unei uniforme zilnice. Cartea vine parcă să le spună celor care strîmbă din nas cînd aud cuvîntul „autonomia artei“ că noi, cei de-atunci, chiar pentru asta ne-am luptat și chiar am izbutit incredibil de mult pentru vremurile acelea, fiindcă oamenii de cultură și mai ales artiștii în anii ‘60 și-au creat numeroase „ieșiri de salvare“ din zonele calamitate de _proletcultism_ sau de _realism socialist_. Fără îndoială, un rol important l-au jucat aici relațiile cu intelectualii din Occident și traducerile din marii scriitori universali, capitol la care ne plasam chiar mai bine decît alte țări socialiste din vest, RDG-ul de pildă, care nu văzuse piesele lui Beckett și ale lui Ionesco, nici filmele lui Tarkovski și, cînd însoțeam vreun jurnalist redegist care venise în documentare în România și-i povesteam că la noi apăruse, dacă nu mă-nșel, prin anii ‘60 o traducere din Claudel, exclama siderat: „Cum, catolicul ăla? Nu pot să cred“. Această destul de amplă introducere nu urmărește decît să deschisă un drum posibil spre această carte greu de parcurs. Închipuiți-vă cîtă informație se acumulează într-o călătorie de peste 40 de ani, întinsă pe 436 de pagini ale unui op de înălțimea și lățimea a două cărți puse una peste alta. Vă veți întreba, pe bună dreptate, cum poți să începi să faci prezentarea unei cărți pornind de la dimensiunile ei. E ca și cînd i-ai recomanda unui celibatar o eventuală mireasă de 2 metri înălțime și 300 de kilograme greutate. În timp ce mă gîndeam să-mi ușurez munca, dar și să-mi satisfac curiozitatea, m-am pomenit ademenită, teleghidată în locul, timpul și societatea căreia și eu i-am aparținut cîndva. Pornisem cu gîndul doar să răsfoiesc Molohul scriptural, greu și de ținut în mînă, darămite în creier... aveam senzația că parcurg _Istoria literaturii române_ a lui George Călinescu, fiindcă în tomul acesta impresionant aflai fel de fel de amănunte dramatice sau picante, compromițătoare sau uneori nemeritat de laudative. Mai toți scriitorii importanți ai acelor ani nu scapă de telescopul ultraperformant al acestei poete-detectiv de mare clasă care știe tot, vede tot ca acel celebru pe vremuri _Fox-movie-ton_! De curiozitate, m-am apucat să număr cam cîte nume de personalități cultural-artistice apar pe o pagină de carte. Răspunsul e, în medie, 25! Sigur cei care se bucură de atenția deosebită a autoarei sînt Alice Botez, Nina Cassian, Miron Radu Paraschivescu, Zaharia Stancu, nu atît pentru meritele lui de președinte al Uniunii Scriitorilor, cît mai mult pentru ochii lui cenușii. Evident, Maria Banuș rămîne în continuare inexistentă pentru literatura română. Într-o țară în care atîți scriitori informatori au fost spălați de toate păcatele și repuși pe locurile lor rezervate în fotoliile de orchestră! Din grupul tinerilor poeți minoritari germani considerați niște eroi exemplari de către poeții noștri optzeciști, comparînd azi din punct de vedere strict estetic cele două grupuri, un Cărtărescu, un Mușina, o Mariana Marin sînt cu siguranță superiori unui Totok, unui Frauendorfer, unui Seiler. Culmea, optzeciștii români aproape că nu‑s pomeniți, iar doi dintre cei mai buni poeți din Grupul Aktionsgruppe Banat, Söllner și Bossert, apar doar ca personaje de dramolete sentimentale. Și dacă tot am ajuns la iubirile marilor poeți, cred că Rolf Bossert nu poate fi despărțit de Mariana Marin, precum Tristan și Isolda. Richard Wagner, ideologul mișcării, e cvasiabsent în carte. Același reproș i l-aș putea face poetei Anaïs Nersesian și pentru prezența insistentă a tuturor scriitorilor care i-au oferit cărți cu dedicații – textele autografelor cred că puteau să lipsească. E doar o părere personală, dar mi s-a părut, sincer, greu de înțeles _cui prodest_, cu atît mai puțin de acceptat. Multe dintre relatările unor întîmplări pe care le cunosc și eu, deoarece întîmplarea a făcut să frecventăm aceeași lume, în aceeași perioadă de timp, fie ca bibliotecare la Biblioteca Centrală de Stat, fie ca poete, mi‑au stîrnit un interes sporit. O foarte strînsă prietenie m-a legat și pe mine de Miron Radu Parashivescu, pe care îl consider părintele meu literar, fiindcă m-a primit ca pe unul dintre cei mai promițători membri ai grupului oniricilor, constituit de el, din care făceau parte poeți absolut remarcabili ca Mazilescu, Turcea, Dimov, Ivănceanu, copilul teribil al poeziei experimentale din Austria, unde s-a stabilit ulterior. Cred că dacă ești atît de apropiat de Miron Radu Paraschivescu nu se cade să treci sub tăcere meritul lui în formarea grupului oniricilor și dorința reînvierii unei mișcări de avangardă. Simt că sînt nedreaptă pentru aceste rezerve organic subiective pe care nu mi le-am putut reprima, fiindcă absența oniricilor de lîngă Miron Radu Paraschivescu, într-un text de viață literară care lasă impresia de operă exhaustivă o resimt ca pe o nedreptate, aproape ca pe un sacrilegiu, tocmai azi cînd artistul are nevoie mai mult ca oricînd de inovație, de experiment, de sondare în zone de artă primitivă sau medievală, de cîntece folclorice, de acele _renji_, poezii în lanț din vechea tradiție japoneză. Evident, îmi dau seama că mi-am depășit atribuția, fiindcă în loc să admir opera atît de cuprinzătoare cît un veac de trăire în artă și poezie, scrisă cu toate pasiunile și repulsiile unui om care a iubit această lume, lumea lui care, întîmplător, a fost și a mea, eu îi cer autorului să-mi ofere locul, fiindcă-s mai în vîrstă! Sigur mărturiile noastre vor fi diferite, așa cum martorii aceluiași accident văd întotdeauna lucrurile mai altfel, ca în _Rashomon_ sau în _Quartetul din Alexandria_ de Durell. Cartea scriitoarei Anaïs Nersesian este un document al unei jumătăți de veac de singurătate, în care iubirea, riscul, patima și ura au făcut posibilă menținerea unei arte la cote ridicate, în ciuda unei cenzuri care adesea se deconspira singură, arătîndu-și punctele vulnerabile. Se pare că volumul uriaș de informație din cartea _Întîmplări din goana timpului_, departe de a te speria, te captivează, pînă la a nu o putea lăsa din mînă, fiind în același timp documentul unei epoci și un fel de compendiu, care poate înlocui la nevoie și un lexicon – evident, cu unele lipsuri sau inexactități, ca orice lexicon de autori, în care vorbim despre viața noastră consumată în mijlocul confraților, „cu dragoste și abjecție“, ca să rămîn în context, citînd un scriitor american foarte drag mie." => string(49) "Marea resuscitare: cîtă memorie, atîta viață" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(42) "marea-resuscitare-cita-memorie-atita-viata" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 19:37:29" => string(19) "2019-08-08 16:37:29" => string(0) "" => int(0) => string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200264" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "1" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19492 (24) { => int(200249) => string(4) "2694" => string(19) "2019-08-08 15:15:05" => string(19) "2019-08-08 12:15:05" => string(6504) "Cazul Caracal a scos la lumină partea vizibilă a aisbergului pe care-l reprezintă patronajul politic al instituțiilor la nivel central sau local. Acest sistem orientează resursele publice spre clientela politică și transformă instituțiile în instrumente docile de organizare a rețelelor locale sau naționale. De la subordonarea Curții Constituționale sau a Avocatului Poporului unor grupări politice, la transformarea Curții de Conturi sau a Autorității Electorale Permanente în instrumente de înfricoșare a adversarilor politici și a societății civile, pînă la controlul procurorilor și judecătorilor prin numirile politice (interimarii de la parchete sau curți) sau asmuțirea Secției Speciale împotriva celor care ar mai avea curajul să promoveze independența Justiției, totul a trecut sub controlul clanurilor politice. Acest sistem – un fel de copie românească imperfectă, însă bine adaptată vremurilor postcomunismului – pare un subprodus al tiraniei majorității și apărea deja în SUA, sub denumirea de _spoil system_, încă din 1801, sub președinția lui Thomas Jefferson (1801-1809), pentru a atinge apogeul sub Andrew Jackson (președinte între 1829-1837). Cînd Jefferson și‑a preluat mandatul în 1801, a inițiat un proces de schimbare radicală a funcționarilor publici și a politicii în raport cu predecesorul său, John Adams. Acest comportament, asemănător celui impus de cei care înving în război contra celor învinși, presupunea că cel care a cîștigat alegerile prezidențiale are dreptul de a înlocui politicile anterioare cu propriile sale politici. Așa că i‑a înlăturat pe deținătorii funcțiilor publice la nivel federal și a plasat noi funcționari din cercul său de susținători. Mai mult, în 1802, a modificat Legea sistemului judiciar adoptată în 1801, care le oferea stabilitate și inamovibilitate judecătorilor federali, pentru a-i înlătura pe toți cei 42 de judecători federali în funcție. Nimic nu e nou sub soare! Dar adevărata sa dimensiune o va căpăta sistemul de atribuire a prăzilor politice odată cu cel de-al şaptelea preşedinte american, Andrew Jackson, admirat atît de mult de Donald Trump. Supranumit „prietenul oamenilor simpli“, fondator al Partidului Democrat, Jackson a transformat sistemul de atribuire a posturilor „publice“ pe criterii de loialitate partizană într-o ideologie de stat. Bazîndu-şi puterea pe sprijinul fermierilor şi al pionerilor care cucereau Vestul, Jackson a încercat să destructureze administraţia federală construită în jurul burgheziei industriale din Nord. Adversar al dezvoltării birocraţiei, Jackson a încercat să îi limiteze influenţa punînd în practică regula schimbării personalului federal. La noi, deși a existat de la începutul tranziției postcomuniste, acest sistem a luat un nou avînt după ce, din 2008, pe fundalul dependenței politice a guvernului Tăriceanu de un PSD aflat doar formal în opoziție și ca urmare a manevrelor lui Liviu Dragnea pe lîngă Mircea Geoană, s-a decis alegerea primarilor și a președinților de consilii județene într-un singur tur de scrutin. Din acest moment, sistemul a început să funcționeze aproape exclusiv în favoarea grupurilor de putere de la nivel local. Principalul beneficiar al modificării sistemului de alegere a primarilor a fost PSD, care a dezvoltat cea mai mare rețea teritorială. Prin intermediul acesteia, resursele publice au fost deturnate în favoarea intereselor clanurilor locale. Protecția clanurilor locale, revelată de cazul Caracal, este o consecință directă a acestui sistem de pradă. De la beneficii incidentale și secundare obținute de cel care a cîștigat alegerile, s-a ajuns la un sistem de acaparare a instituțiilor prin angajarea prietenilor politici în detrimentul profesioniștilor neangajați sau critici. Un bun exemplu: numirea de către Mihai Fifor, un craiovean, a unui șef al Poliției române de la Craiova. Ca să nu mai vorbim despre cifrele rectificării bugetare care demonstrează clar cum politici naționale precum cele privind transporturile (-128,8 milioane lei), comerțul și antreprenoriatul (‑243 milioane de lei), agricultura (-310,4 milioane lei), cercetarea (- 369,1 milioane lei), educația (-1,03 miliarde lei) sînt tăiate în favoarea programului național de dezvoltare rurală (PNDL), care este dedicat tocmai clientelei teritoriale. Legitimitatea cîştigată prin alegeri acoperă, cu acordul tacit al unei părți a publicului, marea spoliere a resurselor publice. După alegerile din 1992, la fiecare patru ani, serviciile publice sînt aproape integral înlocuite. Aceeaşi justificare, indiferent de partid sau de moment: schimbarea predecesorilor a căror ineficienţă a fost demonstrată chiar de pierderea alegerilor este o cerere publică. Substitut al doctrinelor sau proiectelor de politici publice, _spoil system_-ul se dovedeşte singura realitate politico-administrativă a României. Diferenţele politice nu constau, aşa cum s-ar aştepta unii, în abordarea temelor guvernării, ci în promovarea fidelilor. Confruntarea politică tinde să se reducă la schimbarea persoanelor. Pentru majoritatea politicienilor, scopul cîștigării alegerilor constă în schimbarea clientelelor care au acces la resurse. În urma victoriei, „vasalii“ proaspăt instalaţilor guvernanţi își cer – în schimbul loialităţii dovedite – drepturile de beneficiu asupra fiefurilor pe care le controlează. Și astfel, un fel de mecanism feudal, prin care se acorda un bun – în feudalism acesta era un bun funciar, astăzi el este o poziție administrativă – în schimbul unui serviciu – militar atunci, politic astăzi –, defineşte un sistem politic în care loialitatea de partid este preferată competenţei. Iar ceea ce în Evul Mediu timpuriu se numea încă _beneficiu_ şi a devenit apoi, în Evul Mediu tîrziu, _fief_ este astăzi _legitimitate_ dobîndită prin vot de a spolia resursele publice. Acest mecanism care asigură „dreptul“ clientelei la prăzile „războiului“ politic funcționează la fiecare patru ani, fiind un efect pervers al alternanţei la guvernare. Și, cîtă vreme modul de alegere a primarilor și a președinților consiliilor județene și dominația lor asupra politicilor naționale nu vor fi schimbate radical, situația se va perpetua." => string(18) "Sistemul de pradă" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(17) "sistemul-de-prada" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 15:15:05" => string(19) "2019-08-08 12:15:05" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200249" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19493 (24) { => int(200265) => string(4) "2151" => string(19) "2019-08-08 20:02:03" => string(19) "2019-08-08 17:02:03" => string(7229) "Eclipsată
în bună parte de faima celebrului ei soţ, Ştefana Velisar Teodoreanu rămîne totuşi o prozatoare cu personalitate, care, aşa cum afirma unul dintre recenţii săi comentatori (Mihnea Moroianu), a realizat, „prin structura particulară a psihologiei sale, o extraordinar de reuşită sinteză între spiritul măsurii şi armoniei latine, moştenit de la mama ei, de origine franceză, şi spiritul moldovenesc al nostalgiei, visării şi duioşiei, rezultat al anilor de formare în preajma lui Ibrăileanu şi a Vieţii Româneşti“. Scriitoarea a debutat, în 1939, cu romanul _Calendar vechi_, un roman al adolescenţei şi al „primei iubiri“, semnat Ştefana Velisar (numele personajului feminin principal din romanul cu tente autobiografice al lui Ionel Teodoreanu _Bal mascat_). Urmează _Viaţa cea de toate zilele _(1940), cea mai cunoscută dintre ficţiunile ei romaneşti, _Acasă_ (1947) şi _Căminul_ (1972). Bucurîndu-se de o extraordinară longevitate (a decedat în 1995, la 98 de ani), prozatoarea a reuşit să traverseze cu bine deceniile comuniste, consacrîndu-se în principal activităţii de traducătoare. A publicat în aceşti ani, în afară de romanul amintit, un excelent volum memorialistic (_Ursitul_, 1970) şi volumul de versuri _Şoapte întru asfinţit_ (1981) Este de remarcat că debutul Ştefanei Velisar Teodoreanu se producea într-o epocă în care unii afirmau, mai în glumă, mai în seros, că proza românească începe să se îndrepte către... epoca matriarhatului. Acum, alături de autoarele deja consacrate, ca Hortensia Papadat-Bengescu, începe să se afirme zgomotos un grup de tinere scriitoare, emancipate şi feministe, un grup salutat de Eugen Ionescu, nu fără un grăunte de ironie benignă: „Nu mai avem scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, şcoli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente, înainte, fetelor! Să faceţi cultură şi bucătărie! Şi iată bucătăria devenind salon cultural: Erastia Peretz, Anişoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăguşanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc., etc.“. Dar, deşi abordează o „problematică feminină“ (care plutea oarecum în aerul epocii), romanele doamnei Teodoreanu au totuşi puţine puncte de convergenţă cu proza „fetelor rele“ din promoţia Anişoarei Odeanu. Hotărît lucru, scriitoarea nu are aerul „femeii moderne“. Ea preferă drumurile bătătorite, mentalitatea ei rămîne ancorată în tradiţie, iar modelele ei literare rămîn clasicii, poate mai ales cei francezi, de la care preia gustul pentru analizele psihologice minuţioase şi reflecţia morală, iar proza sa e mai apropiată de Doamna de La Fayette decît de Virginia Woolf. Şi – tocmai prin aceasta – rămîne interesantă şi provocatoare. Un bun exemplu în acest sens este romanul _Viaţa cea de toate zilele_, reeditat recent (2019) de Editura Sens. La prima vedere, avem de-a face cu povestea unei crize conjugale desfăşurate pe fundalul „locurilor unde se întîmplă nimic“, dar miza romanului ţinteşte, de fapt, mult mai departe, el devine povestea unei „învieri“ (în sensul tolstoian al cuvîntului), iar protagonista lui (poreclită, nu întîmplător, Baba) devine (păstrînd, fireşte, proporţiile) replica feminină a „căutătorilor de adevăr“ din marea literatură rusă. Un accident banal, care o imobilizează pentru o vreme, face ca eroina (ajunsă la „vîrsta critică“) să descopere că aparenta ei viaţă de familie fericită este o iluzie, că relaţiile sale cu soţul, cu fiul şi cu sora mai mare şi-au pierdut firescul şi spontaneitatea, au devenit formale şi lipsite de o implicare afectivă reală. Dar (aşa cum observa în prefaţa noii ediţii acelaşi Mihnea Moroianu), protagonista cărţii „nu e o Noră a lui Ibsen, care să-şi caute eliberarea» de constrîngerile căminului – ci o căutătore a Sensului, pe care-l şi regăseşte în final, graţie întoarcerii la orizontul viei şi al vechimii primordiale. Numele de Baba, cu care o alintă cei apropiaţi, este parcă înadins ales pentru a sublinia lipsa oricăror trăsături ale cochetăriei uzuale, şi înlocuirea lor prin atributele unui cu totul alt fel de feminitate, axată pe dăruire şi refuzul instinctiv al căderii în banalitate“. Baba are puterea de a trece peste tentaţia unei aventuri extraconjugale, nu se gîndeşte nici un moment să se despartă definitiv de soţul ei, se adînceşte într-o chinuitoare, dar rodnică autoanaliză şi reuşeşte, în cele din urmă, să se regăsească pe sine, apelînd la soluţii care nu sînt străine de ideologia tradiţionalismului interbelic, dar nici de filozofia lui Tolstoi: „întoarcerea la brazdă“, legătura dintre generaţii, resursele spirituale ale credinţei. În consecinţă, eroina va pleca de acasă, va reveni în casa bunicilor şi va îngriji o vie părăginită (acţiune cu caracter simbolic, căci, înainte de a fi un act exterior, ea are toate valenţele unei terapii sufleteşti), iar odată „vindecată“ se va reîntoarce printre ai săi, descoperind sensul adînc al existenţei omeneşti, şi nu doar feminine, în devoţiune şi dragoste (în sensul creştin de agapé). Romanul Ştefanei Velisar Teodoreanu dobîndeşte astfel o dimensiune mistic-religioasă pe care o descoperim rar în proza românească dintre războaie, iar puţinele excepţii în această privinţă (_Pădurea spînzuraţilor_ sau _Creanga de aur_) nu fac decît să confirme regula. _Viaţa cea de toate zilele _va propune, dintr-o asemenea perspectivă, o viziune creştină asupra libertăţii („totul e îngăduit, dar nu totul e de folos“), care nu trebuie confundată cu conformismul, ci dimpotrivă. Avem de-a face, aşadar, cu un roman „cu teză“, care nu se poate sustrage (ţine de specificul formulei) unui anumit schematism. Cu excepţia protagonistei, celelalte personaje rămîn destul de liniare şi de previzibile, iar pentru gusturile cititorului actual, scriitura poate părea cîteodată artificioasă. Atunci cînd se lasă contaminată de stilul metaforizant al soţului său, autoarea nu are nici verva, nici ingeniozitatea acestuia, dar îl depăşeşte în ceea ce priveşte profunzimea analizei psihologice, care, în romanele lui Ionel, rămîne totuşi de suprafaţă. Moştenitoarea maternă franceză se regăsește şi în rigoarea paginilor de analiză şi reflecţie morală, în timp ce Moldova Ştefanei Velisar Teodoreanu nu este nicidecum aceea a Medelenilor, ci mai curînd Moldova experienţelor monastice, a vieţii mănăstirești, a unei tradiţii religioase contaminate de aroma duhovnicească a misticismului rus." => string(37) "Ştefana Velisar şi romanul simbolic" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(35) "stefana-velisar-si-romanul-simbolic" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:02:03" => string(19) "2019-08-08 17:02:03" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200265" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "3" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19494 (24) { => int(200268) => string(3) "221" => string(19) "2019-08-08 20:09:25" => string(19) "2019-08-08 17:09:25" => string(14711) "Nu am date statistice despre cît se călătorește în ziua de azi. Prin lume sau prin România. Dar nici nu caut în mod special să știu exact cum stă _călătoritul_ în lumea de azi, nu neapărat turismul. E clar că ne vînturăm prin lume într-un mod inimaginabil pentru ultima sută de ani. Cu vaporul, trenul, cu avionul, cu automobilul sau cu căruța, călare sau pe jos, cu sania, cu bicicleta sau cu trotineta, toate mijloacele de locomoție, începînd cu picioarele proprii și încheind cu uriașele pacheboturi ce ne stau la dispoziție să batem lumea. Fiecare după interesul lui, fiecare după obiectivele propuse. Uneori se nasc și cărți după astfel de proiecte duse chiar pînă la capăt. Despre așa ceva e vorba în grupajul ce urmează.Un
excepțional album, frescă la propriu și la figurat despre minunile reprezentate de _Mănăstirile Olteniei_ (Editura Institutului Cultural Român, 2018, cu texte, extrem de elaborate, erudit-analitice de Elisabeta Negrău și Vlad Bedros, ediție coordonată și postfață – „Trăire, tradiție și spiritualitate în mănăstirile Olteniei“ – de Părintele Justin Marchiș, doldora de observații și comentarii legate de monahismul răsăritean și omenimea ce populează cu evlavie acest univers spiritual, nu doar întru slava lui Dumnezeu, ci și pentru a da o lecție despre cum se poate trăi frumos într-o lume care se urîțește rapid, cu fotografii, din belșug și de cea mai bună calitate, de Dan Dinescu și Daniel Constantinescu) ne stă la îndemînă ca să călătorim prin timp și spațiu fără să trebuiască a ne pune la drum. Un „Cuvînt înainte“ al autorilor ne atrage atenția asupra acestui proiect editorial, unic, putem adăuga și noi. Dacă lucrări cu caracter monografic sau prezența unor studii și sinteze de istoria artei au prezentat diverse locașuri mănăstirești, de această dată avem o amplă cuprindere, cercetare și prezentare a întregului patrimoniu, arhitectural, artistic și spiritual de pe tot cuprinsul Olteniei. „Textele albumului se adresează atît specialiștilor în domeniu, cît și cititorilor iubitori de cultură și artă“, ne spun autorii. Și așa și este. Patru mari capitole acoperă sute de ani de istorie românească. Începem parcursul nostru cu „Ctitoriile oltene în veacul a XIV-lea“ (Mănăstirea Cozia fiind prezentată în detaliu, cu toate minunile adunate acolo, bijuterii arhitecturale sau picturale, detaliile sînt copleșitoare, dacă avem răbdarea să zăbovim asupra lor) și continuăm cu capitolul „Tezaure de tradiție bizantină. Artă și cultură în mănăstirile din Oltenia în secolele al XV-lea și al XVI-lea“. Prezentarea cronologică ne ajută să poposim nu doar în spațiu, dar și în timp. Mănăstirile Tismana, Cozia sau Bistrița sînt cunoscute, în timp ce Bucovățul și Călui merită din plin a fi descoperite. Capitolul „Continuitate și înnoiri. Monumente oltene din secolul al XVII-lea și din primul sfert al secolului al XVIII-lea“ acoperă o arie mai mare de interes. Multe lăcașuri de cult cu tezaure artistice dintre cele mai valoroase stau pitite între vechile ziduri. Dacă despre unele mănăstiri mai știam cîte ceva – sau chiar le-am vizitat, cum sînt cele de la Hurezi, Polovraci, Govora sau Arnota –, despre altele nu știam nimic. Cu nimic mai puțin interesante sau cu frumuseți prea puțin cunoscute. Precum Mănăstirile Strehaia, Sadova, Brîncoveni, Cioclovina sau schitul Iezer, o bijuterie recent renovată, cu pictură murală în registru postbrîncovenesc. Multe, multe de citit, privit și admirat. „La adăpostul tîrgurilor și satelor. Crepusculul tradiției medievale în Oltenia“ ne oferă prilejul să poposim în ansamblul Arhiepiscopiei Rîmnicului – paraclisul din 1751, biserica mare din 1856 – sau la Frăsinei și Bradu. Peste tot găsim tihna și pacea, buna rînduială care deja ne lipsesc în viața de zi cu zi. Grupajul de fotografii cu secvențe diurne culese din viața monahilor și a celorlalți slujitori ai Domnului, cîteva picturale de-a dreptul, culori estompate, cu agrișe, ciuperci și porumbi puși la uscat sau un prapure al lui Horea Bernea însoțesc fericit cuvintele alese ale Părintelui Justin Marchiș despre viața monahală românească. Mai ales după 1989 – în prezent există peste 600 de schituri și mănăstiri, cu peste 8.000 de monahi –, cînd s-a produs o revigorare a vieții ecleziale, după decenii de prigoană antireligioasă. Un album-călătorie printre minunile aflate la îndemîna noastră. image description Robert Kaplan (n.1952) este un cunoscut analist american de politică externă, nu mai puțin un activ corespondent de presă, care colaborează de peste 30 de ani la cele mai importante ziare și reviste din SUA. Autor prolific, Kaplan se dovedește nu doar un producător de lucrări istorico-politice, în care analizează lumea contemporană în detaliile și dedesubturile ei, dar și un vajnic călător. A stat ani în șir prin Portugalia, Israel și Grecia. Cîteva dintre cărțile sale au apărut și în România – inclusiv una _despre_ România, unde analizează, cam după ureche și superficial, tot ce vede, aude și i se pare lui că sîntem noi, românii. Nu același lucru putem spune despre recenta apariție editorială, cu un titlu incitant și mai atractiv pe piața internațională, precum _Cucerirea Munților Stîncoși. Cum determină geografia rolul Americii în lume_ (Editura Humanitas, 2018, traducere din limba engleză și note de Dan Horațiu Popescu), în care, prin prisma decodării/mărturiei unei povești de familie – relația cu un tată, șofer de camion cu studii liceale și mare călător la rîndul lui –, sîntem părtași la o redescoperire și reevaluare, extrem de abil compusă, a ceea ce înseamnă Statele Unite. America, poporul american, acel _melting pot_ de națiuni și evenimente istorice care au alcătuit istoria cuceririi unui continent și edificarea unei națiuni. „Prima hartă a Statelor Unite a fost compusă din imaginile furnizate de tatăl meu“, scrie duios şi cu un ton de rememorare – cum nu prea este genul unui autor cu opțiuni ferme și impresii care nu lasă loc la variante – despre un părinte care „era un Homer, în felul lui, cînd readucea, parcă din memorie un trecut sacru“, notează același fiu cuprins de amintiri care-i alimentează idei și proiectul acestei cărți. Care e și de istorie, și de geografie, și despre o călătorie de-a latul Americii, pe care o întreprinde Kaplan. Plecînd din Munții Catskill, de pe Coasta de Est, și ajungînd pe coasta de Vest la San Diego, lîngă granița cu Mexicul. Sînt străbătute, cu mintea, cu memoria, dar și prin mijlocirea unei întregi biblioteci, dar mai ales cu automobilul, zeci de localități. Unele mari, altele insignifiante, sînt traversate zeci de state, văi, ape, munți deșerturi, parcurse și zeci de cărți, unele de bună literatură – Steinbeck, Faulkner etc., în care jurnalistul și călătorul sînt conduşi de mintea unui analist. Resuscitarea unei relații tată-fiu are loc pe traseul ce reface o întreagă istorie a Statelor Unite. Moteluri, hoteluri, autostrăzi, oameni de tot felul, trecut și prezent, dar și personaje politice la care mereu sîntem trimiși. Cine vrea să priceapă mai bine ce e cu SUA găsește toate ingredientele în cartea lui Robert Kaplan, tată și fiu, legați precum Steinbeck de al lui Charley, cu care a bătut și el America. O țară și un popor care se modifică în timp ce‑și păstrează valorile și un pragmatism de neimitat.Că
veni vorba de relația dintre un tată și un fiu, tema se regăsește și în romanul lui Daniel Mendelsohn, _O odisee. Un tată, un fiu și o epopee_ (Editura Polirom, 2019, traducere din limba engleză și note de Bogdan-Alexandru Stănescu). Eseist și critic literar american de prestigiu, clasicist ca formație și activitate academică, dar și publicist, traducător și prozator care, cu romanul _The Lost_, cîștigă Prix Médicis Étranger în 2007. Romanul de față (2017), care obţine Prix Méditerranée în 2018 (autorul e născut în 1960), se (între)țese în jurul unor lecturi succesive, relecturi și reinterpretări extrem de detaliate ale faimoasei _Odiseea_ a lui Homer. Bun pretext didactic, dar și o găselniță epică, prin participarea tatălui autorului – care este și naratorul romanului – la un curs/seminar despre _Odiseea_, Homer și, _in extenso_, toată literatura greacă veche. Plonjăm concomitent nu doar în Antichitatea greacă, dar și în autenticitatea existențială a unei familii de evrei americani de azi. Unde un tată matematician cam posesiv și egolatru, pasionat de latină și greacă – dar avînd joburi importante în industria de armament americană – se confruntă cu pasiunea pentru cultura vechii Grecii a fiului. Și mergînd pe firul epic din _Odiseea_ – e clar că va trebui să recitesc și_ Iliada_, și _Eneida_ lui Virgiliu –, intrăm pe firele unor vieți de intelectuali americani din secolul trecut. Decorticarea unui text antic ne ajută să parcurgem o relație întinsă pe decenii dintre un tată și un fiu, dar și multe și diverse alte istorii, cu nu puține povești din lăuntrul societății americane. Lentoarea povestirii și relatarea fără opinteli, cu multe paranteze și insule de comentarii strălucite – viață sau literatură – spuse/scrise de Daniel Mendelsohn dau o forță copleșitoare unei magme epice de anvergură. Care nu vrea să impresioneze, ci să evoce, nu vrea să judece ce e bine și ce a fost rău, ci să înțeleagă viața însăși. Așa cum a fost ea. A profului de literatură greacă veche, a unei familii de evrei europeni, care și-a găsit în Statele Unite un liman. Și un destin. O carte care merită a fi parcursă cu viteză mică și ajută la o mai bună înțelegere a ceea ce se întîmplă cu noi. Azi, acum, pentru ce a fost cu noi ieri.Horea
Porumb (n.1950) este un distins profesor și om de știință român. Originar din Cluj-Napoca, dar cu o prodigioasă biografie intelectuală și profesională, consumată pe multe meridiane și paralele ale lumii. În ultimele două decenii, într-un soi de efort de recuperare a timpului pierdut/consumat/trecut/risipit etc. doar pe savantlîcuri, a publicat aproape o duzină de cărți. De literatură, eseuri și proză. Valorificînd un uriaș bagaj de cunoștințe, dar și rod al unei nețărmurite pasiuni pentru a povesti și a călători. După cum găsim pe coperta a patra a recentului volum _Înconjurul lumii în doi_ (Editura Eikon, a inimosului și neîmblînzitului Valentin Ajder, care se străduiește de unul singur să promoveze autori români, mai mult sau mai puțin cunoscuți, cu o osîrdie demnă de toată lauda, o discuție în jurul producției editurilor mici poate ar fi chiar bine-venită în 2019). Nu avem un jurnal de călătorie propriu-zis – cu toate că autorul bate lumea în toate zările preț de decenii, cumva la concurență cu cele 100 de țări vizitate de Robert Kaplan, la care am putea adăuga și un prieten al tatălui meu, care are la activ 126 de țări vizitate; nu sînt nici memorii de viață și hoinăreli, ci frumoase pagini de literatură. Fiindcă pentru Horea Porumb călătoritul a fost precum oieritul pentru acei vajnici țărani din Cindrel şi olăritul pentru cei din Marginea și Hurezi. Pasiune, răbdare, tenacitate, neoboseală. Ocolul pămîntului, chiar în 80 de zile, cumva în siajul eroului lui Jules Verne, este realizat cu decenii în urmă, împreună cu un frate geamăn, și apoi reluat fragmentar, în mai multe călătorii ce devin o carte, alături de o Penelopă răbdurie și la fel de ardeleancă. Despre autor ne oferă o ștampilă amical-colegială regretatul prozator Radu Mareș, care pune corect accentele: „Proza sa îmi pare scrisă la foc de tabără, într‑un bivuac. Are notații fulgurante de jurnal, lacom să nu-i scape nimic important. Dar și pauze de reculegere în fața misterelor lumii. Pe scurt, are exact ce-i trebuie prozei adevărate“. Umblatul prin lume al lui Horea Porumb se conjugă cu umblatul prin trecutul propriei sale familii. Faptul că doi frați gemeni ajung – elevi și studenți eminenți – după strălucite studii în Marea Britanie și Franța, prin Asia sau continentul american este și un bun pretext de căutare de sine. Nu găsești tot ce ai prin cap la Singapore sau Hong Kong, dar ești copleșit de noutăți și locuri stranii peste tot. La New York sau Teheran, în India, Tibet, Japonia, prin Mexic sau Sri Lanka, și nici nu poți rămîne indiferent, dacă urci pantele abrupte ale Munților Himalaya, la ce a scris Lucian Blaga în _Hronicul vîrstelor_. Minunile lumii sînt în noi, chiar dacă Horea Porumb ne invită să ajungem prin locuri unde nu vom ajunge niciodată. _Iar distanța dintre „a ști“ și_ „_a cunoaște“ se parcurge cu piciorul_, ultima frază a cărții, este la fel de valoroasă precum o viză de intrare în Statele Unite." => string(32) "De-a lungul și de-a latul lumii" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(33) "de-a-lungul-si-de-a-latul-lumii-2" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:09:25" => string(19) "2019-08-08 17:09:25" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200268" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19495 (24) { => int(200269) => string(3) "219" => string(19) "2019-08-08 20:24:25" => string(19) "2019-08-08 17:24:25" => string(19909) " Victor Eskenasy _Călător străin prin Bucureștiul copilăriei și al tinereții mele, sînt an de an marcat și adesea deprimat de văditul proces – în curs de peste două decenii – de ștergere a memoriei orașului, de delăsare conștientă a mii de case și clădiri istorice ale secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, în așteptarea eliminării lor fizice în beneficiul profitorilor imobiliari. Un proces, în esență, nu mult diferit de cel al epocii ceaușiste, cînd o mare parte din centrul istoric al Bucureștiului a fost făcută, de la o zi la alta, una cu pămîntul. Cele cîteva volume de fotografii rămase ca martore ale civilizației antebelice și apoi ale barbariei ce a distrus-o nu pot înlocui mărturia și nici farmecul caselor și al unor cartiere întregi, care, dacă ar fi fost păstrate în viață și restaurate, ar fi făcut azi mîndria unui pitoresc și coerent arhitectonic București. Barbaria Ceaușeștilor și a slugilor lor a fost una violentă. _ _Barbaria de astăzi este una diferită, dar rămîne în continuarea celei vechi, marcată de incultură, indiferență, lașitate, frică, în ansamblu, de o incapacitate notorie de coeziune socială și reacție sănătoasă a unui corp viu. Ai spune că o masă imensă a bucureștenilor suferă oftalmologic, incapabili să mai vadă ce îi înconjoară, și că mulți dintre cei cu vederea încă limpede preferă să întoarcă capul sub diverse pretexte, din egoism, dintr-o îmbătrînire prematură a sufletelor, din fals naționalism, de la casele martore ale istoriei și suferințele la care sînt supuse. Casele, pentru ei, nu au suflet, iar ei nu au timp să-și mobilizeze și sufletul pe lîngă interesele personale, pentru a se ocupa de ele, fie și numai pentru a le privi cu empatie._ _Despre toate acestea am stat de vorbă o dimineață întreagă cu arhitectul Șerban Sturdza, în vechea casă a familiei sale din cartierul nostru, Cotroceni, odinioară Muzeul Slătineanu. Ani de zile președinte al Ordinului Arhitecților din România, implicat cu trup și suflet în eforturile Fundației sale Pro Patrimonio de a salva construcții pline de simbol și istorie, de la Casa Enescu de la Mihăileni, în judeţul Suceava, pînă la Biserica din Urși, în judeţul Vîlcea, Șerban a rămas, cum îl caracteriza bine un portret publicat în 2007, „un Don Quijote“ care „nu se luptă cu morile de vînt, ci cu inerția unui sistem pentru care, și acum, nou înseamnă demolare“ (Rodica Nicolae, _revistacariere.ro_)._ DOMNULE ARHITECT ȘERBAN STURDZA, STĂM DE VORBĂ DESPRE SITUAȚIA PATRIMONIULUI ARHITECTURAL ÎN BUCUREȘTI ȘI, ÎN GENERAL, ÎN ȚARĂ, ÎN ROMÂNIA. PENTRU UN CĂLĂTOR STRĂIN ÎN ȚĂRILE ROMÂNE, IMPRESIA ESTE CĂ PATRIMONIUL ARHITECTURAL AL BUCUREȘTIULUI SE DEGRADEAZĂ DIN CE ÎN CE MAI MULT, CĂ ȘANTIERELE CARE EXISTĂ NU SÎNT ONORATE, NU LUCREAZĂ... E O ÎNTREAGĂ EVOLUȚIE CARE DERANJEAZĂ, DERANJEAZĂ NU NUMAI OCHIUL, DAR ȘI SPIRITUL, AȘ ZICE. CE SE ÎNTÎMPLĂ, DE CE NU SE MIȘCĂ LUCRURILE? Cred că există o ierarhie a lucrurilor care se decantează zilnic în preocupările bucureștenilor și, în această ierarhie, problema patrimoniului și problema timpului de reflecție este una lăsată deoparte oarecum; și situația asta, prin acumulări succesive și de la om la om, în timp, generează senzația de abandon, de dezinteres și, pînă la urmă, generează chiar pericole. Cred că este adevărată această observație, o simte multă lume, nu numai dumneavoastră, o simt și eu ca locuitor , și atunci aș spune că în această degringoladă zilnică, acumularea unor efecte în timp poate duce, pînă la urmă, la distrugerea coerenței și a ceea ce lumea își închipuie despre București față de ceea ce este el în realitate. De fapt, Bucureștiul are un ritm alert de dezvoltare către exterior, în care afacerile imobiliare au prins viață și sînt vitale pentru un anumit corp și de profesioniști, și de politicieni, poate și oameni de afaceri, evident, și există în același timp o moliciune, o scădere a interesului, o pierdere de energie în zona centrală care face ca, la fel ca la un copac destul de bătrîn, miezul să devină puțin putred la început, să intre în putrefacție, apoi, pînă la urmă, să îngroașe pericolele pentru întregul copac. Partea istorică, centrul, cu coerența lui, care este evidentă la orice oraș, nu numai la București, este puțin cunoscută și puțin înțeleasă de consumatori, de cetățeanul obișnuit, și, din cauza asta, puțin respectată. Una din problemele pe care aș putea să le spun este o lipsă de cultură extraordinară a bucureșteanului și a celui din administrație, care ar trebui să aibă grijă de lucruri, dar nu știe de ce să aibă grijă, ce motiv ar avea să aibă grijă și, bineînțeles, pînă la urmă, în general, a consumatorului de pe stradă bucureștean. Există și excepții. Cu siguranță ineficiente însă. Figură restaurată, dar afectată deja de poluarea Capitalei, clădire Art-Nouveau, Str. Dimitrie Racoviță, București Există o generație de oameni tineri absolut remarcabilă, care anulează tot ce am spus eu, sau o parte mare. Să dăm exemplu ARCEN – oameni care încearcă să conștientizeze diverse valori; dar sînt și alții. În general, simplificînd puțin, aș putea să spun că frica, frica de necunoscut, frica de ceea ce ți se poate întîmpla, frica de ziua de mîine, cînd nu o să mai ai șanse să-ți iei leafa, este unul dintre motoarele care paralizează, deci motoarele care, în loc să pună în mișcare lucrurile, le frînează; și, împreună cu frica, ca de obicei, e lașitatea. Aceste două atribute ale omului recent, ale omului care folosește orașul acum, îl paralizează în primul rînd pe el însuși și, în al doilea rînd, ceea ce e construit, mediul său construit, pe care îl face să fie neprietenos, periculos și, deseori, într-o stare de precolaps. Dacă tu, ca administrator, nu cunoști istoria și ți-e frică de șeful tău în momentul în care trebuie să dai o relație, în momentul în care trebuie să faci tot ceea ce trebuie ca să dai o autorizație de construcţie decentă sau de intervenție de urgență (într-adevăr urgentă, și nu leneșă și mincinoasă) pentru un monument, sau în momentul în care într-un interviu ești obligat să minți de frica șefului tău, care te va destitui, atunci este clar că nu-ți mai faci treaba ca lumea, că inteligența ta este folosită greșit și că prudența și lașitatea își spun cuvîntul în prea mare măsură, contribuind pînă la urmă la forma construită a orașului care se degradează. LA MODUL MAI PRECIS, VĂ ROG SĂ DAȚI CÎTEVA EXEMPLE. Hai să ne gîndim la lucruri mici: cum sînt pavajele trotuarelor pe care călcăm tot timpul pe Bulevardul Magheru, care se dezlipesc pur și simplu și care te pun în pericol și adaugă un plus de zgomot la cei peste 100 de decibeli – limita permisă, cu mult depășită în zonele urbane – care sînt, deseori, din cauza circulației, pe acest bulevard, unde nu mai poți să ai nici o conversație cînd îl parcurgi. Hai să ne gîndim la un lăcaș de cult, iau unul ortodox de data aceasta, Biserica Fundenii Doamnei de la marginea orașului, pe șoseaua Fundeni, unde nu poți să ții o slujbă din cauza zgomotului de pe șosea. E absurd și grotesc, totodată. Dar putem să ne gîndim și la zona istorică, unde clădiri parte cunoscute, despre care se discută de ani de zile, cum e cea unde s-a semnat actul Unirii și despre care se povestește de către administrația centrală cum va fi restaurată, sînt complet neglijate în continuare, după ani de zile de discuții. Sau cum etajele superioare de la casele istorice din Lipscani sînt gata să se prăbușească, chit că e plin cu lume zi și noapte acolo, care folosește parterele și subsolurile. Minciuna, dezinformarea, indolența, absurdul ne înconjoară. Chestiunea asta, pînă la urmă, ai putea să o tratezi ca pe un fapt obișnuit al oamenilor din zona balcanică. Așa, un fel de indiferență, indolență, calm, pînă la un punct. Și punctul este cel de pericol și sănătate publică. Aici există un zid, o limită, în care nu mai poți fi indiferent și din cauza asta afirm, în continuare, că lașitatea administrației și minciuna, care se propagă și se transformă deseori în festivism stupid, cheltuind banii contribuabilului degeaba, pun în pericol milioane de oameni. Or, chestiunea asta pentru București este în creștere, endemică, este sesizabilă, este comunicată la nivel de persoane, din ochi în ochi, sau în grupuri mici, dar este periculos să fie discutată, pentru că s‑ar putea să fie după aceea interpretată ca și cînd ai fi împotriva administrației și să-ți pierzi un post, o poziție, un viitor... Eu am avut, deseori, discuții cu oameni din administrație care erau remarcabil de bine pregătiți, dar nu aveau curajul să spună lucrurilor pe nume și, de fapt, se prefăceau la serviciu, ascultînd ordinele superiorilor și nefăcîndu-și treaba pe care trebuie să o facă, într-o situație perfect conștientă. Se scuzau între patru ochi, la o cafea, pentru faptul că nu pot să spună adevărul. Or, chestiunea aceasta – și aici mă refer direct la Primăria Generală – este un fapt cunoscut, notoriu, dar care nu e discutat decît în subteran. Este ceva nesănătos pentru o dezvoltare urbană și în nici un caz nu are nici un fel de legătură cu o concepție pe termen lung pentru dezvoltarea unui oraș. În plus, îi deprofesionalizează treptat, dar sigur și pe cei competenți din administrație. ȘI NU ESTE VORBA NUMAI DE BUCUREȘTI, NU E AȘA? Aș putea să mă extind puțin cu observațiile, pentru că Bucureștiul e doar un exemplu, dar țara e plină de astfel de exemple și aș putea spune că ele se găsesc peste tot. În ultimele săptămîni se discută destul de mult, cel puțin pe mediul online și între grupurile de profesioniști, despre un proiect care urmează să fie făcut la Sinaia: parcajul din fața Gării Sinaia. Cred că o idee mai nefericită în ultimii ani nu mi-a fost dat să aud. Și nici să văd. Pentru că, lăsînd la o parte calitatea absolut îndoielnică a proiectului – vorbesc acum ca un profesionist –, există acolo o lipsă de logică ce pune în discuție, pînă la urmă, dacă creierul și modul de gîndire al edililor mai sînt sănătoase sau nu. Pentru că, hai să ne gîndim, dacă vin să vizitez Sinaia cu trenul, primul lucru pe care trebuie să-l fac cînd cobor din tren e să mă sui pe munte și să am un contact direct, pe care, din fericire, Sinaia îl are; și îl are în mod spectaculos prin acele scări și rampe istorice, care ajung pînă la urmă la strada principală. În nici un caz, cînd cobor din tren, nu cred că este normal să găsesc un parcaj de mașini. Al doilea lucru este că a afecta cu construcții o zonă care este naturală, într-un oraș istoric, care a avut și are în continuare cele mai multe monumente istorice clasate pe cap de locuitor din toată țara, e iresponsabil să-l consideri ca pe ceva neimportant și să te comporți în felul ăsta. Totuși, primarul Sinaiei o face! Al treilea lucru este că Sinaia are probleme serioase de alunecări de teren, probleme pe care edilii și domnul primar le cunosc foarte bine, ca și proprietarii de acolo, și care au fost rezolvate cu inabilități evidente în ultimii 20 de ani și cu costuri mari inutile. Și chestiunea legată de acest proiect, care sapă în deal acest parcaj, un depozit pentru fiare puse pe rabitz, într-o structură de beton armat, nu face decît să degradeze mediul într-un mod inadmisibil. Acest proiect, în mod normal, ar trebui oprit imediat. Locuitorii din Sinaia ar trebui să fie atenți la orașul lor, iar cei care au case acolo și care sînt din foarte multe părți, dar mai ales din București, ar trebui să aibă un minimum de responsabilitate, fiindcă nu au dreptul să fie indiferenți la inepțiile urbanistice. Faţadă distrusă, cladire de secol XIX, zona Lipscani, Bucureşti REVENIND LA BUCUREȘTI, CINEVA CARE PRIVEȘTE NENUMĂRATELE CASE VECHI ABANDONATE ȘI PE CELE ÎN CURS, CUMVA, DE RESTAURARE DE CĂTRE PROPRIETARI OBSERVĂ CĂ NU SE MAI RESPECTĂ NICI UNA DINTRE CERINȚELE DE ODINIOARĂ, DIN PREVEDERILE, DIN OBLIGAȚIILE DE A RESTAURA RESPECTÎND NORME ELEMENTARE; DE EXEMPLU, ACUM SÎNT SUTE DE CASE CU BURLANE TRECUTE PRIN STUCATURI, DISTRUGÎNDU-LE EFECTIV; SÎNT SUTE DE MICI SAU MARI PLOMBE DE CIMENT ARUNCATE PUR ȘI SIMPLU PE PERETE CA SĂ-L REȚINĂ ȘI ATÎT... Dumneavoastră sînteți un observator atent și, probabil, acumulînd imagini și preocupîndu-vă de chestia asta, puteți avea o imagine mai generală despre o stare de lucruri care pare minoră, dar, de fapt, este importantă. Puțină lume, trebuie să recunosc, face asta. De obicei, treci pe lîngă un burlan și te dai de o parte, dacă el se prăbușește și îți cade o bucată de gheață aproape în cap? În momentul însă în care ați pus problema burlanelor, deci o chestiune legată de eliminarea apelor pluviale într-un oraș, care este o problemă pentru sănătatea și gospodărirea orașului, aș putea spune că Bucureștiul, din punctul acesta de vedere, este o mică catastrofă, în care burlanul ca element punctual în circuitul apei pluviale spre dren sau spre canalizare este foarte important pentru că el, bine sau prost făcut, are o influență mare asupra unei fațade istorice, asupra detaliilor de arhitectură și a siguranței clădirii. Dar gîndiți-vă și ce se întîmplă de la burlan mai departe, la canalizare, cum se varsă burlanul în canalizare, ce se întîmplă la o ploaie mare și cum, la cea mai mică ploaie, Bucureștiul paralizează. Deci chestiunea asta, luată în ansamblu, este una care, în alte orașe, este privită ca o oportunitate de îmbunătățire a confortului vieții – și mă refer acum la circulația apei într-un oraș în care apa pluvială și o parte din ceea ce se adună devin vizibile, puse în valoare, evidențiate ca suprafață de oglindă de apă; la noi este, din contră, totul ascuns sau abandonat și rezolvarea este, cum ați spus-o, cu cîte o turtă de ciment care fixează un cui ca să nu cadă burlanul! Nefericită soluție! Este păcat, apropo de casele istorice, pentru că Bucureștiul are, încă, o bogăție uriașă de arhitectură de secol XIX, în care fațadele pe care noi acum le disprețuim, pentru că sînt fațade făcute la case destul de mici ca dimensiune, dar care au o coerență compozițională remarcabilă, sînt atacate direct prin această nepricepere și acest dezinteres, dar mai mult decît atîta, prin acțiunile tembele de polistirenizare, de izolații termice greșit și mecanic aplicate în nenumărate situații, în care toate detaliile, toate proporțiile, toată gîndirea de structurare compozițională a fațadei sînt pierdute în numele economiei de energie, devenită slogan și nimic altceva. Or, aici există o confuzie tehnică, pe care văd că o promovăm în continuare, și anume că izolarea termică a unei clădiri istorice se face numai prin polistirenizarea unei fațade. Cînd, de fapt, la un calcul atent, chestiunea asta poate fi făcută prin mai multe feluri și doar în cazuri excepționale atacată o fațadă și nu întotdeauna cea principală, care, de obicei, este cea cu cele mai multe decorații; mai ales că o casă are cinci fațade, patru care sînt de jur‑împrejur și, de asemenea, acoperișul. Or, cîteodată fațada istorică într-un șir de case este una singură, fațada valoroasă. Restul ar putea să fie îmbunătățite, iar fațada care transmite cultură și coerență urbană să fie păstrată. Deci, vreau să spun aici că goana după o afacere de doi bani, dar care e învelită în noțiunea la modă – și anume: „casa care nu pierde căldură și îmbunătățirea confortului termic“ – este un slogan care, deseori, e utilizat fără discernămînt și Bucureștiul face din chestia asta un caz aparte; adică și-a distrus foarte multe case pînă acuma și continuă să și le distrugă. Ștampila de proiectant sau verificator specialist pentru intervențiile de orice fel pe monumente istorice, precum și avizele obținute sînt deseori folosite fără discernămînt, amoral, cu lașitate și șmecherie ordinară. Vorbim de incompetență cu patalama oficială! Elementele istorice, care pot fi unul sau mai multe și care fac o casă istorică valoroasă, constituie iarăși un subiect de discutat; fiindcă există case care sînt în întregime clasate ca monument istoric și există case care au componente istorice valoroase și în care poți să acționezi în spiritul modernist sau în spiritul necesităților actuale pe foarte multe dintre elementele casei, lăsînd sau respectînd partea de istorie și de identitate pentru unele elemente: cum ar fi o casă de scară, o balustradă, un plafon într-o cameră sau o fațadă. Deci tratarea _en gros_, cu indiferență și fără cunoștințe, face ca Bucureștiul să-și piardă enorm de multe valențe culturale în perioada asta. Bucureștiul traversează o perioadă de dezvoltare, dar, în același timp, o perioadă de barbarie, o perioadă în care toată lumea crede că știe multe, că deține formule tehnice pentru orice problemă, și trebuie să spun că această chestiune nu este adevărată! Este din nou o minciună și o modalitate simplă de a face lucrurile prost și hoțește, afirmînd că sînt făcute bineși legal.
Hanul Solacoglu, clădire istorică datînd de la 1859, abandonat și în ruină de ani de zile, pe Calea Moșilor, București_Interviu şi fotografii de _VICTOR ESKENASY " => string(73) "„Nu avem dreptul să fim indiferenți la inepțiile urbanistice“ (I)" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(61) "nu-avem-dreptul-sa-fim-indiferenti-la-ineptiile-urbanistice-i" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:24:25" => string(19) "2019-08-08 17:24:25" => string(0) "" => int(0)
=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200269" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "4" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19496 (24) { => int(200272) => string(4) "2310" => string(19) "2019-08-08 20:32:27" => string(19) "2019-08-08 17:32:27" => string(20590) "_În
cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (14-23 iunie 2019), am văzut un spectacol inedit, care oferă o voce noii generații de a comenta și de a-și asuma istoria recentă –_ Istorie la persoana I_, proiect coordonat de criticul de teatru Oltița Cîntec, alături de actorii Ioana Natalia Corban, George Cocoș, Alex Iurașcu (o producție a Teatrului Luceafărul din Iași), este un spectacol-document ce prezintă istoria dintr-o perspectivă personală, subiectivă, cuprinzînd mărturii ale actorilor (născuți în ‘89 și ‘90), opinii ale unor adolescenți cu care s-a lucrat la un focus-grup, dar și perspectiva unui personaj discret și, în același timp, puternic ancorat în realitatea sociopolitică a României, prințul Mihai Ghyka, moștenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, înainte de Al.I. Cuza, Grigore Alexandru Ghyka. Mihai Ghyka este cunoscut atît ca fiind descendent al familiei de domnitori moldoveni Ghyka, precum şi ca unul dintre cei mai apreciaţi manageri şi consultanţi comerciali din România. A activat în două multinaţionale, ocupînd postul de Chief Commercial Officer la Vodafone, şi de două ori pe cel de CEO la ABInbev Romania. În 2009 a fost parte dintr-un grup restrîns de lideri din toată lumea, ca bursier al programului Eisenhower Fellowship USA. A fost pentru scurt timp consilier al ministrului Culturii, Theodor Paleologu, şi, în perioada decembrie 2015-iunie 2016, secretar de Stat la Ministerul Culturii. În perioada 2009-2013, a fost presedintele Consiliului Fondului Cultural Naţional. A fost preşedintele şi vicepreşedintele International Advertising Association, fiind şi acum membru în Senatul IAA. Astăzi predă cursuri de marketing şi publicitate la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, şi oferă consultanţă prin intermediul propriei firme. Concomitent, a restaurat conacul istoric al familiei sale din judeţul Vrancea şi urmăreşte să păstreze moştenirea cea mai de preţ construită timp de sute de ani de familia sa: un mod elegant de a trăi._ _ISTORIE LA PERSOANA I_ NE INVITĂ SĂ REEVALUĂM MODUL ÎN CARE PRIVIM EVENIMENTELE ISTORICE, PROPRIUL NOSTRU STATUT ÎN CONSTRUIREA MICII ȘI MARII ISTORII. SÎNTEȚI UN OM INTERESAT DE ROLUL ISTORIEI ȘI IATĂ CĂ ACUM APĂREȚI CA PERSONAJ ÎNTR-UN SPECTACOL-DOCUMENT, UN PROIECT INEDIT ÎN SPAȚIUL TEATRAL ROMÂNESC. CE V-A CONVINS SĂ FACEȚI PARTE DIN PROIECTULUL COORDONAT DE OLTIȚA CÎNTEC? Este o relație construită în timp, l-am cunoscut mai întîi pe profesorul şi scriitorul Florin Cîntec, soțul Oltiței, cînd am fost împreună în Consiliul științific al AFCN. Florin a fost în două rînduri în Consiliu, deci ne-am cunoscut destul de bine, dînșii fiind niște repere culturale ale Iașului. Familia mea fiind într-o legătură istorică cu Iașul, firește că i-am îndrăgit, s-au creat punți, proiecte comune și cred că așa va rămîne pentru mulți ani. Sincer, nu mă așteptam să îmi facă o asemenea propunere, nu am înțeles foarte bine cum avea să se materializeze proiectul, ceea ce cred că a fost un avantaj pentru mine, întrucît nu am avut emoții, am fost foarte degajat în timpul filmărilor. Apoi, văzînd spectacolul, pentru că nu am jucat și nu am fost evocat niciodată într-o piesă de teatru, m-am simțit puțin jenat. Nu mă așteptam să fiu unul dintre personaje – au fost două mărturii exterioare, cea a unui maior din Armata Română, care este acum la pensie, și a mea. Cred că este un spectacol foarte puternic, e un spectacol documentar, la care s-a lucrat cu foarte mare grijă, am fost impresionat de puterea de a evoca pagini de istorie și, în același timp, de modul în care ele se relaționează cu prezentul, cu noile tehnologii, cu tinerii de azi, de faptul că actorii jucau propriul rol, își aduceau la suprafață amintirile lor. Mi s-a părut o idee foarte inspirată de a deschide spectacolul cu Ioana Corban, ea s‑a născut în 1989, ceea ce reprezintă o deschidere excepțională a cadrului, este anul de referință pentru istoria recentă a României. Acest fapt te pune în temă și îți stabilește cadrul de joacă pentru ora care va urma într‑un mod foarte clar. Nu intri treptat în atmosferă, cum se întîmplă de multe ori. Înainte de începerea spectacolului, cei trei actori joacă pe scenă jocuri pe care le jucam noi în spatele blocului în anii ’80, conferă un aer de familiaritate și te aduc într-o modernitate a spectacolului de teatru care cred că e necesară. CE V-A ATRAS ATENȚIA CU PRIVIRE LA PERSPECTIVA ACESTEI GENERAȚII ASUPRA COMUNISMULUI? Eu am șansa de a avea un copil de 18 ani, cu care comunic bine și care îmi destăinuie destul de mult din perspectiva pe care generația lui o are asupra vieții, asupra istoriei. Cred că lucrurile au fost foarte bine prinse în spectacol, modul de raportare este unul în primul rînd care ține de istoria proprie – un titlu foarte inspirat – și de anecdoticul ei. Poți rămîne cu o imagine a comunismului prin cozile pe care le făceam? Fără îndoială că da. Prin faptul că aveam doar două ore de televizor și că o anumită parte a țării se uita la vecini, unii la bulgarii, alții la sîrbi, unguri sau ruși, sînt detalii, dar extraordinar de grăitoare pentru modul nostru de viață, iar Oltița Cîntec redă foarte plastic epoca. Pînă la urmă, istoria nu este cea din manuale, este modul prin care ne raportăm la ea. Cumva, mi-a dat mult de gîndit și asupra familiei noastre. Pentru că dacă te-ai născut în familia Ghyka, Cantacuzino, Popescu sau Ionescu ține de destin, nu ai nici un merit pentru asta, cred că ai mai degrabă o obligație pe care trebuie să ți-o asumi atunci dacă ai un nume pe care l-au creat alții. Modul de raportare la istorie reprezintă provocarea spectacolului – cum ne raportăm la istoria de ieri și la istoria de azi? AȚI PLECAT DIN ȚARĂ ÎN 1989. CUM V-A SCHIMBAT ASTA DESTINUL? CUM V-A SCHIMBAT RAPORTAREA LA ISTORIA NOASTRĂ? Cred că fiecare dintre noi este în primul rînd rodul educației pe care a primit-o și apoi al întîlnirilor pe care le-a avut în viață. Eu am primit o educație destul de spartană și ar fi fost și greu să fie altfel, pentru că nu aveam mijloacele necesare pentru a fi răsfățat, pe de o parte, și, pe de alta, familia mea, ca multe alte familii de români, a avut multe de suferit în timpul comunismului; dacă mă tăiam cu un ciob de sticlă la picior pe stradă, cînd jucam fotbal, mama îmi spunea că alții au murit pe front sau au pierdut moșii și averi, așadar eu de ce mă plîng că m-am tăiat la picior? Cînd am plecat – și a fost prima dată cînd ieșeam din țară –, în iunie 1989, în Canada, după 10 ani de hîrtii pe care le-a făcut mama, am vîndut apartamentul nostru pe nimic și cu mai mult de jumătate din bani am plătit biletele de avion. Am zburat cu Tarom, București-New York. Am traversat New Yorkul cu mașina, iar văzînd autostrăzile, cartierele, magazinele, lumea de pe stradă, am avut lacrimi în ochi și mi-am dat seama cît de săraci sîntem, cît de departe și de înapoi ne-a ținut comunismul în istorie. A fost un șoc, era ca într-un scenariu de film, în care cineva congelat e dus cu 100 de ani înainte. Pe mine m-a schimbat fundamental, fiind și student la economie, am făcut bussiness administration – ce bussiness administration puteai face în România comunistă? Am învățat totul de la zero, nu înțelegeam conceptul de cerere și ofertă, nu înțelegeam reglarea prețurilor, ce înseamnă concurență, ce înseamnă monopol. Din punctul de vedere al definirii mele, a fost o șansă care m‑a schimbat fundamental, ca pentru orice tînăr care ajunge într-o altă cultură. Cred însă că pentru cei care au plecat în timpul comunismului și într-o perioadă de formare e covîrșitor. Asta m-a ajutat, de fapt, să revin în țară, pentru că investitorii străini căutau români care erau formați afară, care înțelegeau bussinessul occidental și care erau dispuși să clădească ceva sănătos la ei în țară. Cumva, am plecat pentru a putea să mă întorc mai bun. NU V-A TENTAT SĂ RĂMÎNEȚI DEFINITIV ACOLO? M-a tentat atîta vreme cît mai era comunism aici, adică șase luni, apoi mi-a fost clar că rostul meu e în țară și că aici sînt toți ai mei și, dacă îmi pasă de România, trebuie să mă întorc și eu aici, să îmi suflec mînecile cît pot. CE VĂ LEAGĂ CEL MAI MULT DE ȚARĂ? Cred că Moldova, oamenii. Românii, cei autentici, nepervertiți de fuga după profit, după imediat, după un rezultat material. Pînă la urmă, de ce aparținem unui loc? Pentru că ne-am născut acolo și pentru că înțelegem limba, obiceiurile, tradițiile. De ce sînt un om atît de legat de patrimoniu? Pentru că patrimoniul e identitatea noastră și, dacă știm să ne prezervăm patrimoniul și să-l punem în valoare sau măcar să îl protejăm înainte de a-l pierde, atunci știm cine sîntem. Dacă ai înțeles aceste coordonate, ești în țara ta, împlinit la locul tău. CUM VEDEȚI ACEST MOMENT ISTORIC ÎN CARE TRĂIM? SPRE CE DUCE? LA CE V-AȚI FI AȘTEPTAT? Din punct de vedere economic, pentru că sînt un _homo economicus_, cred că sîntem pe calea cea bună, am ajuns la un PIB mai mare de 200 de miliarde de euro pe an, cred că Bucureștiul reprezintă un pol economic extrem de puternic în regiune, nu doar în țară, are un PIB per capita mai mare decît Atena, Budapesta, decît multe alte orașe importante europene, în regiune contăm din acest punct de vedere. Există o creștere economică continuă de cîțiva ani și există încă un apetit al investitorilor străini de a veni în această țară și de a clădi bussinessuri, dar, în primul rînd, relații economice sănătoase. Acesta este ochiul care rîde. Ochiul care plînge este acela al devenirii acestui neam și aici mi-e teamă că am ratat un start care ar fi putut fi mai frumos, și din punct de vedere economic, dacă am fi știut să ne definim niște obiective, o identitate. Odată ce îți definești identitatea și știi cine ești, ești cu capul sus într-un mod justificat. Exact acum zece ani, am avut șansa de a avea o bursă în Statele Unite, a Fundației Eisenhower, care acordă burse persoanelor care se află la _mid career_ – sub 40 de ani. În fiecare an, vreme de două luni, ei sînt puși în contact de această fundație care a fost gîndită de președintele Eisenhower cu oameni străluciți din domeniul lor. Cosmin Alexandru, Tudor Giurgiu, Vlad Voiculescu au fost printre bursierii acestei fundații, mă bucur că mă număr printre oameni ca ei. Tema de care m-am ocupat a fost brandingul de țară. Am studiat destul de mult să văd cum și-au dezvoltat brandul de țară alte țări și mai cu seamă care sînt fundamentele brandului american și cum au reușit să construiască un brand atît de puternic, care azi domină lumea. Marile imperii s-au bazat în primul rînd pe o forță interioară, și asta este ceea ce ne lipsește azi. E foarte greu să ai un rol și un cuvînt de spus în lume sau măcar în regiunea ta atîta vreme cît tu nu știi la ce ești bun. Această perpetuă lamentare de 25 de ani – deși a existat un moment de entuziasm post-’89 –, ne lamentăm că sîntem prea leneși, prea incapabili, prea corupți, prea confuzi, prea puțin dezvoltați, nu servește la nimic. E mult mai bine să știi foarte clar care sînt lucrurile bune pe care le ai, să le pui în evidență, să fii mîndru de ele fără a te bate cu pumnul în piept. Sînt departe de sloganul „mîndru că sînt român“, cu stegulețul și tricolorul în piept. Dar poți vorbi cu capul sus și cu mîndrie de țara ta atunci cînd te prezinți unui străin. Cred că asta am ratat, un plan de țară și de identitate națională, și nu pare că astăzi există cineva care să fie preocupat de asta, dintre decidenții care ar putea să o facă. Un alt tren ratat este cel al devenirii noastre intelectuale. Se citește din ce în ce mai puțin, chiar dacă se vînd din ce în ce mai multe cărți. Rămîn niște biblioteci pline și necitite. Cît eram la Ministerul Culturii, am avut șansa de a merge la Tîrgul de la Leipzig, de a semna împreună cu ministrul Vlad Alexandrescu „România, invitată de onoare la Tîrgul din 2018“, și discutam cu directorul Tîrgului, care spunea că a crescut cartea digitală, dar în Germania reprezintă 15 la sută din vînzările editurilor. Este o cotă importantă, dar cartea digitală nu a înlocuit cartea pe hârtie. S-a adăugat la ea. DE MULTE ORI PARE CĂ ISTORIA NU NE-A ÎNVĂȚAT NIMIC. ÎN CIUDA FAPTULUI CĂ AM TRECUT PRIN DOUĂ DICTATURI ÎN SECOLUL TRECUT, AU ÎNCEPUT SĂ APARĂ IAR, ÎN LUME, TENDINȚE EXTREMISTE, DE PILDĂ ÎN UNGARIA SAU POLONIA, CHIAR ȘI FRANȚA. SE PRODUC ELE DIN CAUZA UNEI NECUNOAȘTERI ADECVATE A ISTORIEI? Mă uit la două evenimente, unul de acum trei ani, și unul recent. Cel de acum trei ani, alegerea lui Donald Trump în State Unite, care a însemnat o schimbare fundamentală în modul de a privi rolul Americii în geopolitica mondială. Trump a venit pe un val al nemulțumirii americanilor față de „politica corectă“, de limba de lemn și de „establishmentul“ politic de la Washington. Dacă vă uitați pe structura votului, veți observa că sînt foarte mulți dintre americanii de rînd care l-au votat, muncitorimea urbană, nu doar ruralul. De ce a existat acest val și de ce ne-a surprins? De fapt, noi trăim de foarte multe ori într-o bulă, într-un univers al intelectualilor care sînt conectacți la evenimentele lor, la o elită a ideilor, dar pierdem contactul cu ceea ce se întîmplă în America profundă sau în România profundă. Și atunci intervin surprizele. Atît în Ungaria, cît și în Polonia, dar mai cu seamă în America, nici o clipă nu se pune la îndoială procesul democratic. Alegerile sînt un proces acceptat, cu niște reguli care nu au fost schimbate și care se derulează la termen, al căror rezultat nu este falsificat, așa cum s-ar întîmpla în Egipt, unde un politician îmi spunea că 90 la sută dintre voturi sînt cumpărate. Nu văd aici un risc de dictatură. Al doilea exemplu este Turcia. La Istanbul, Erdoğan și-a permis să anuleze niște alegeri democratice și a primit o lecție mult mai dureroasă din punct de vedere strategic. A fi prea puternic te orbește, în sensul că nu mai accepți înfrîngerea. Și ar fi fost mai acceptabilă o înfrîngere cu 0,02 la sută decît una cu 3 la sută a doua oară. Astfel, Erdogamn a pierdut de două ori Istanbulul. O pierdere simbolică, ce îmi dă speranțe pentru o țară noneuropeană. Revenind la Europa, cred că s-a mers puțin prea departe cu _political correctness_-ul și cu procesul de integrare europeană și cu niște norme europene care au venit de la centru și pe care multă lume, mai ales în mediul rural sau în păturile mai puțin instruite ale societății, dar care reprezintă masa mare de oameni, le-au intrepretat prost. Îmi amintesc de țăranii din Sardinia, care spuneau: „Păi cum, brînza mea pecorino nu o mai pot vinde la piață pentru că nu este recunoscută de Europa și îmi spun să investesc în mașini de inox care îl pot face steril? Aici așa se vinde de secole, străbunicul meu făcea la fel, dintr‑odată Bruxellesul îmi spune că nu mai e bine?“. Sardinia este rodul acestei fierberi de la baza societății, pe care de multe ori o ignorăm. În clipa în care apare un derapaj al puterii, democrația îți permite ca la următorul ciclu electoral să existe un reflux, așa cum după Donald Trump, după al doilea mandat, pentru că nu văd să piardă, va veni un democrat așezat, instruit, cu o școală diplomatică bună, așa cum erau Hillary Clinton sau Obama, și nu un socialist cvasicomunist, cum e Bernie Sanders, ce riscă să aducă un regim mult mai traumatizant decît cel al lui Donald Trump. Flux-reflux este mecanica, exact ca la bursă. PERICOLUL UITĂRII ESTE UNUL DINTRE CELE MAI MARI. CEL MAI IMPORTANT ESTE SĂ SE VORBEASCĂ PE CÎT DE MULT POSIBIL DESPRE CEEA CE S-A PETRECUT ÎN ISTORIA NOASTRĂ RECENTĂ – AȘA CUM SE ACCENTUEAZĂ ȘI ÎN SPECTACOLUL OLTIȚEI CÎNTEC. Cred că are două mari merite spectacolul _Istorie la persoana I_ – modul de conectare cu tinerii, prin dinamica spectacolului, prin noile tehnologii folosite. Pe de o parte, am fost uimit să văd cîte lucruri se pot face cu un telefon, cu o cameră video, cu muzică și proiecții, într-un mod extrem de dinamic, cu un umor de foarte bună calitate și cu un natural care nu e vulgar niciodată. Un spectacol care rămîne autenic și delicat totodată. Pe de altă parte, cred că trebuie gîndit modul în care ne raportăm la istorie. Și acesta este mesajul pe care îl iei, indiferent de backgroundul tău, de vîrstă sau de educație. Ceea ce spunea maiorul mărturisitor din spectacol mi-a dat foarte mult de gîndit, și nu cred că sînt singurul, cînd spunea că îi numim eroi doar pe cei care mor pe front, în timp ce îl uităm pe eroul de lîngă noi care s-a întors de pe front, care a fost la fel de eroic în comportament ca și colegul lui care a avut neșansa de a muri. Noi am avut în familie un străunchi, Mihai Orleanu, care la vîrsta de 34 de ani, după doi ani de front, a fost arestat, predat rușilor, dus în Siberia și a făcut 16 ani de pușcărie. Pentru faptul că el s-a întors acasă și pentru că alte persoane din familie făcuseră mai multă pușcărie decît el, a fost considerat un anodin. Mama spunea despre el că era eroul necunoscut, și e perfect adevărat. De multe ori ne raportăm la persoanele excepționale care au dispărut, uitînd de eroii de lîngă noi. Acest spectacol are potențialul de a ne face să ne regîndim raportarea la istorie. UN SPECTACOL DESPRE AMINTIRI. CARE ESTE CEA MAI IMPACTANTĂ AMINTIRE DIN PERIOADA COMUNISMULUI? Cred că ceea ce m-a format a fost șansa de a fi într-un liceu bun, cu cîtiva profesori dedicați – și cred că așa se clădește o Românie mai bună –, care își iau menirea în serios, care se sacrifică – un cuvînt mare, dar așa e – pentru elevii și studenții lor. Am avut șansa de a avea, la limba și literatura română, un profesor armean, Kevorkian, care îi chema pe Eugen Simion, Petru Creția, Manolescu ş.a. să ne vorbească o oră în liceu. Accesul era liber, ne înghesuiam toți într‑o sală de clasă, pentru noi era o gură de oxigen. Am avut șansa să o am profesoară pe Mihaela Miroiu – e prima oară cînd o spun –, care a făcut un fel de disidență într-un mod extraordinar, este omul care, la orele de constituția României, ne spunea, cu subiect și predicat: „Știți, colectivizarea s-a făcut în zece ani, pentru că țăranii nu dădeau pămînturile de bunăvoie și de multe ori partidul a trebuit să îi forțeze, să îi bruscheze și unii să fie împușcați“. În 1986,1987, spunînd astfel de lucruri, într-o sală de curs dintr-un liceu important din București, riscai să fii ridicat de Securitate a doua zi. În clasă era o liniște deplină și eu mă gîndeam cum de această femeie nu are frica de a fi arestată. Mi‑era teamă că, în clipa în care se termina ora, o să vină cineva și o să o ridice de acolo. Acești oameni m-au inspirat, n-am avut șansa să îi cunosc pe Radu Filipescu sau pe Doina Cornea, dar ei cumva deschideau o fereastră de lumină în sufletele noastre și cred că ne arătau că sistemulpoate fi șubrezit.
_Interviu realizat de _SILVIA DUMITRACHE " => string(76) "„Istoria nu este cea din manuale, ci modul prin care ne raportăm la ea“" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(68) "istoria-nu-este-cea-din-manuale-ci-modul-prin-care-ne-raportam-la-ea" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:32:27" => string(19) "2019-08-08 17:32:27" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200272" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "1" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19497 (24) { => int(200273) => string(4) "1561" => string(19) "2019-08-08 20:35:04" => string(19) "2019-08-08 17:35:04" => string(6287)"
Adriano Tardiolo în rolul lui Lazzaro şi Luca Chikovani în rolul lui Tancredi O fabulă mistică, cristică, îmbinată cu o critică socială nu e chiar ceva nou. Și totuși, în _Lazzaro felice_/_Lazăr cel fericit _(Premiul pentru Cel mai bun scenariu la Cannes în 2018 și Premiul juriului la Festivalul Internațional de Film din Catalonia, tot în același ani), Alice Rohrwacher reușește un film de o mare prospețime și profunzime, ușor fantast și critic totodată despre bunătate, despre dăruirea de sine (a și fost bine primit atît de public, cît și de critică). Regizoarea și scenarista italiană Alice Rohrwacher, deja cunoscută pentru _Le Meraviligie_, care a luat în 2014 Le Grand Prix la Cannes, vine cu o poveste care-și are punctul de plecare într-o realitate uluitoare: în anii 1980, într-un cătun muntos, izolat de lume, trăiesc 50 de oameni care lucrează în arendă (_mezzadria_) loturi de tutun și grîne pentru Regina Țigărilor, marchiza Alfonsina De Luna (Nicoletta Braschi). Oamenii sînt spoliați fără milă, ținuți în condiții mizere, claie peste grămadă într-o baracă. Niciodată plătiți, căci se face în așa fel încît să fie mereu scoși datori pentru picul de hrană oferit, o pungă de cafea și cîteva becuri, aceștia continuă să muncească resemnați, în afară de un cuplu de tineri logodnici, care vor să scape de această sclavie. Dintre toți, cel mai muncit este Lazzaro (absolut grozav tînărul Adriano Tardiolo, actor neprofesionist aflat la primul său rol), dar el este mereu neobosit, mereu serviabil și senin. Tînărul de 20 de ani, cu o o aură de sfințenie, este mereu în contact cu natura, cu lucrurile, într-un mod aproape magic, cu un spirit genuin și cercetător. Una dintre imaginile cele mai reușite, un adevărat tablou naiv, îl prezintă printre frunzele înalte de tutun, uitîndu-se la doi îndrăgostiți ce se sărută. Lazzaro ajunge să lege prietenie cu fiul marchizei, Tancredi (Luca Chikovani, foarte bine în acest prim rol al său), un adolescent rebel, care nu este deloc de acord cu această spoliere. O frumoasă prietenie cu o aură cavalerească îi va lega pe cei doi. Deveniți frați de cruce, aceștia pun la cale o imaginară răpire, pentru a-i stoarce bani marchizei; firește Lazzaro mereu credincios fratelui său de cruce, pînă la sacrificiu, nici măcar nu va comenta această acțiune. Povestea capătă nuanțe de legendă sau basm, mai ales că apare și un lup cu care comunică. Misterul poveștii și o critică socială cînd mai directă, cînd subterană te țin mereu într-o tensiune captivantă. Unul dintre personajele feminine cele mai atente la ceea ce se întîmplă în jurul ei și cu Lazzaro este Antonia, o mamă adolescentă fascinată de viețile sfinților, din care le citea marchiza. Ea vede în Lazzaro o asemănare cu sfinții. Impresionant jocul intens al celor două actrițe (tînăra Agnese Grazziani și matura Alba Rohrwacher), care au ceva din aura sfintelor din pictura prerafaelită. Această perspectivă a misterului sfînt va căpăta mai mult relief în film, iar Lazzaro va ajunge să-și merite pe deplin numele. Cît despre ceata de oameni de la Inviolata, domeniul izolat al marchizei de Luna, ea va fi adusă în oraș, în lumea modernă, la școlarizare și urbanism. Cu toate acestea, viața lor rămîne precară, mereu în marginea societății. Averile marchizei au fost confiscate, dar ei, sărăntocii spoliați atîta vreme, nu primesc un șfanț. Statul pare să-i fi uitat sau să-i fi sărit din schemă. Așa că trăiesc de azi pe mîine, cum pot, în condiții mizere (unii chiar într-un fost bazin de apă abandonat, la marginea căii ferate), din păcăleli și furtișaguri. O libertate precară, care-i face aproape invizibili, care nu-i include pe nici o listă. Ei nu beneficiază nici de ajutor de șomaj, nici de vreun alt ajutor social. Lazzaro cel înviat în mod misterios vine la oraș să-și caute fratele de cruce, pe Tancredi, adult de-acum și falit (Tommasso Ragno). Aventura aceasta pune în evidență contrastul dintre lumea ușor sublimată a contactului uman simplu, dintre traiul senin în natură și lumea modernă aspră, cenușie, barbară finalmente, în ciuda civilizației. Acest contrapunct este dublat mereu de o viziune a manifestării unei bunătăți împinse pînă la sacrificiul de sine. Ar putea părea ceva siropos sau tezist, dar scenariul și felul în care este filmat reușesc să scape filmul de acest pericol. Da, o pledoarie pentru bunătate și sfințenie poate părea ceva fie ridicol, fie depășit sau prea pilduitor, dar nu este. Cred că Alice Rohrwacher a reușit să aducă o viziune iluminată în această pledoarie pentru bunătate, fie ea și dusă la extremă, cu care putem fi sau nu de acord, față de care putem avea reticențe la început. Dincolo de aceste reticențe, _Lazăr cel fericit_ este un film fascinant, care te cucerește cu fiecare cadru. Regizoarea a lucrat minunat cu actorii (care sînt ei înșiși minunați), cu Hélène Louvart, directoarea de imagine, și cu Nelly Quettier, la montaj. Iar muzica lui Piero Crucitti este cît se poate de potrivită cu notele de realism magic, punctînd momentele de sublim și mister. Sunetul însoțește fiecare cadru îndeaproape, surprinzînd atmosfera, șuierul vîntului, urletele lupilor cu o mare acuitate. Pe scurt, un film memorabil, între fantast și realitate, între viziunea miraculată și critica socială, la care m-am uitat cu aceeași plăcere ca mai demult la filmul lui Franco Zeffirelli _Frate soare, soră lună_. Da, și plăcerea estetică face parte din aprecierea unui film, iar ea nu trebuie neglijată." => string(32) "În lumea lui Lazăr cel fericit" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(30) "in-lumea-lui-lazar-cel-fericit" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:35:04" => string(19) "2019-08-08 17:35:04" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200273" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19498 (24) { => int(200274) => string(3) "174" => string(19) "2019-08-08 20:37:16" => string(19) "2019-08-08 17:37:16" => string(16139) "Cel dintîi dintre studiile echipei lui Câmpeanu publicat în revista _Teatrul_ apare într-un context mai degrabă fericit. Este toamna lui 1969, cultura română se bucură, de cîțiva ani buni, de o relaxare ideologică care produce o efervescentă resincronizare, pe toate palierele, cu direcțiile de gîndire și estetice internaționale. Numărul 10 își propune, ambițios, să deschidă o amplă dezbatere privitoare la public, reunind texte mai lungi sau mai scurte, toate foarte personale, dedicate publicului de teatru. Prima parte a revistei reunește un număr impresionant de contributori dornici să participe la alcătuirea acesturi dosar: redactorul-șef Radu Popescu, academicianul Victor Eftimiu (cu amuzante evocări ale reacțiilor publicului culese din întreaga lume), Nina Cassian și Aurel Baranga; o anchetă tip vox, cam haotică, la care răspund personalități culturale și vedete de televiziune, sportivi etc., consemnată de Constantin Paraschivescu; tablete de Sidonia Drăgușanu, Aurel Dragoș Munteanu, Ion Omescu, Sică Alexandrescu, Tudor Mușatescu ori Margareta Bărbuță, două interviuri despre public cu vedete de top – Florin Piersic și Margareta Pîslaru etc. Studiul lui Câmpeanu e precedat de o altă intervenție sociologică1, mai degrabă un eseu cu rol de declarație de intenții, scris de emulul gustian Octavian Neamțu2, în acel moment fondatorul și conducătorul Centrului de Cercetări pentru Problemele Tineretului. Informația cea mai importantă pe care o primim din eseul său este că, în conformitate cu datele anuarului de statistică, între 1938 și 1948, publicul de teatru crescuse cu 75,8% (desigur, în primul rînd din pricina creșterii numărului de teatre subvenționate, pe toată suprafața țării, de la șase la peste 40); iar în 1968 frecventaseră teatrul 4.303.000 spectatori, la nu mai puțin de 12.889 de reprezentații. E, și la aceste simple date numerice, de făcut o necesară corecție, cîtă vreme ele se bazează pe numărul de bilete vîndute: e lesne de înțeles că un spectator consecvent poate vedea în același an un număr mai mare de spectacole – deci, evident, numărul de spectatori fizici e infinit mai mic decît cel de bilete vîndute. „Un sociolog în căutarea spectatorilor“ trebuie citit, din perspectiva noastră de azi, ca un prim studiu cu dublă funcție: aceea de a convinge, pe de-o parte, directorii de teatre, mediul artistic și diriguitorii de partid că cercetarea sociologică în cîmp artistic aduce evidente avantaje în înțelegerea publicurilor și, pe de altă parte, că asemenea cercetări ar oferi perspective științifice în elaborarea unor strategii repertoriale optime, ba chiar a unora de dezvoltare a publicurilor deja constituite. „Multă vreme, destinul sociologiei a fost neîncrederea – îndeosebi în rîndul acelora care ar fi avut nevoie de ea. De ce s-ar îndepărta oamenii de teatru de la această regulă? În orice caz, pînă acum, sociologii din țara noastră nu le-au oferit nici un motiv să o facă. Deci, primul și cel mai peremptoriu motiv al neîncrederii: absența cercetării sociologice din viața teatrală. Aici se adaugă noutatea și deci neobișnuința cu factura investigării sociologice: această ambiție de a măsura incomensurabilul (sensibilitatea, gustul, reacțiile necotrolate). Grandoarea și modestia sociologiei constă în faptul că ea ar putea furniza răspunsuri întemeiate pe investigații concrete și pe analize verificabile. Dar pînă cînd se va organiza zborul sociologilor spre planeta Utopia, pînă cînd fiecare teatru – sau măcar Direcția Teatrelor – va avea sociologul său, pînă se vor găsi acele mijloace – derizorii ca valoare, dar fabuloase ca realizare – inerente unor asemenea investigații, nu putem să vorbim decît despre ceea ce s-a întreprins tangențial sau întîmplător.“3 Corpusul propriu-zis al cercetării urmărește și încearcă să explice, comparativ, evoluția și apoi contracția publicurilor de teatru și de cinema după 1960, an în care, deja, distribuția aparatelor de recepție (televizoare) se apropia de valori ce prevesteau un consum de masă. Cei mai afectați erau, în 1969, adulții între 25 și 59 de ani; evident, procentul mai mare al scăderii se referă la cinema – din pricină că și publicul de cinema fusese substanțial (de aproape șase ori) mai mare. E, cred, important de precizat că, în beneficiul cititorului nespecialist, Câmpeanu se simte obligat să opereze o diferențiere esențială, cea între public și publicuri. El definește publicul potențial și distanțele care-l separă de publicul real. Ba chiar se străduiește să așeze în categorii particularitățile publicului. Ce ar putea investiga cu folos sociologia în folosul teatrului? Din punctul său de vedere, ar putea măsura concret influența repertoriului asupra consumului, frecvența prezenței unui public țintă, ar putea ajuta la ștergerea distanțelor dintre publicuri, la servirea publicurilor cu produse optime etc. Studiul, care se limitează inerent la urban (București, Bacău și Codlea), utilizează în același timp anuarul statistic (ceea ce produce evidente limitări, recunoscute de echipă), dar și chestionare pe grupe de vîrsă și grupe profesionale; metodologia nu e nici pe departe una suficient de subtilă, nici eșantionul nu e convingător, dar aduce deja o primă surpriză: cel mai stabil, procentual, public de teatru se dovedea, în pragul lui 1970, cel de vîrste tinere, cu preponderență elevi și studenți. Cu modestie, Câmpeanu încheie cu cîteva dileme privind motivele de adîncime (în afara concurenței televiziunii) care produc contracția publicurilor, dar și cu bine-venite propuneri strategice: directorii teatrelor ar trebui să afle, pe căi sociologice, ce îi determină pe cei fidelizați să vină la teatru și ce reproșează teatrului cei care au renunțat. Un an mai tîrziu, Pavel Câmpeanu revine în paginile revistei _Teatrul_ cu un studiu mai amplu, în două părți, care va fi reluat, cum vom vedea, cu unele îmbunătățiri, și în volum. Cea dintîi parte se intitulează, modest, „Studii de sociologie a teatrului. Autori și piese“ și e dedicată preferințelor (ori, mai degrabă, cunoștințelor despre teatru transformate în preferințe) ale unui eșantion de (doar) 392 de subiecți, cu toții locuitori ai Bucureștiului. Foarte ciudat, autorul omite să ofere cititorului și valorile numerice ale grupurilor profesionale ori ale celor de vîrstă, cu toate că aceste valori, știute doar de echipă, vor fi folosite ulterior în alcătuirea procentuală a diagramelor. El atenționează, însă, de la bun început, asupra caracterului experimental al acestei cercetări, în felul ei, fără precedent și, de aceea, ridicînd multiple întrebări de natură metodologică și/sau tehnică. „Această investigație poate fi considerată cu îndreptățire drept un experiment, o pre-testare a unei viitoare cercetări care, beneficiind de cunoașterea unor neajunsuri incipiente, ne poate furniza o imagine mai validă și mai nuanțată despre înclinațiile publicului nostru de teatru.“4 Primele precizări de natură psihosocială pe care simte nevoia să le facă, înainte de a-și confrunta cititorul cu datele statistice, sînt unele referitoare la o corectă diferențiere între gustul personal și expresia preferințelor, cîtă vreme între cele două concepte există o relație dialectică și nu una de derivare ori de subordonare. Preferințele sînt dependente de un context specific, gustul este un proces ierarhic, condiționat de memoria emoțională a persoanei. Educarea gustului depinde, evident, de lărgirea consecventă a experiențelor spectatoriale acumulate și cristalizate. Avantajele metodologiei utilizate sînt, totuși, de apreciat, chiar dacă eșantionul total e departe de a fi unul cu adevărat relevant: ea aduce o ierarhizare a preferințelor, le motivează, oferă date despre informarea/comunicarea cu spectatorii. S-a țintit către preferințele legate de oră, de teatre, de piesele preferate, de autori și de actorii îndrăgiți. S-au constatat, global, evidente inegalități – mai toți subiecții au răspuns asupra orei și teatrului, mai puțini asupra actorului preferat, și mai puțini referitor la piese și autori. Răspunsurile sugerează un format de tip pîlnie, în funcție de ierarhizarea rațională a judecăților, de la simplu la complex: acolo unde cunoștințele specifice deveneau cu adevărat necesare, răspunsurile se împuținau dramatic. Câmpeanu pune în discuție, la nivelul configurării preferințelor care creează practica de consum, atît intervenția criteriilor teatrale, cît și a celor extrateatrale (apropierea de teatru, transport, costul biletelor etc.). Observînd primatul motivațional al selecției spectacolelor alese în funcție de actor, el îl explică prin memoria emoțională, dar și prin „...dificultatea, pentru unele segmente ale publicului, de a deosebi mesajul de mesajer , de unde și tendința de confundare a interpretului cu personajul“5. De aici mai departe, sociologul cade pradă nevoii de a generaliza, accentuînd capacitatea superioară a publicului de a reține latura cea mai nemijlocit perceptibilă a spectacolului, accesibilă senzorial și „convertibilă în termenii unei vaste experiențe personale, extrateatrale sau chiar extraartistice“. Pe un eșantion total de 392 de subiecți, la o populație a Bucureștiului care se apropia deja de două milioane, afirmații ca aceasta par, s-o recunoaștem, mai degrabă întuitive, dacă nu chiar hazardate6. Mult mai interesante ni se par, însă, rezultatele propriu-zise ale cercetării și considerațiile autorului în interpretarea lor. Pentru a reduce dispersia și a puncta centrii de coeziune, se iau în considerare primele trei rezultate ca frecvență a răsunsurilor: la autori, răspunsurile aduc o coeziune de 60%, la piese de 31%, la actori, de 26%. Lucrul pare paradoxal, fiindcă rezultatele dau o imagine aproape invers proporțională în raport cu participația numerică a răspunsurilor, cea în pîlnie, de la începutul articolului. Dispersia maximă e tocmai pe actori, lucru explicabil fiindcă contactul cu autorii e instumentalizat de gradul de educație școlară, de canon, pe cînd prezența imaginii actorilor în viața publică și în media face ca preferințele să fie mult mai diversificate. Pe scurt, în ceea ce privește autorii, Caragiale obține 30%, Baranga 20%, Shakespeare 10%. Coroborarea acestor rezultate cu frecvența lor în tabelul ocupațiilor face rezultatele explicabile: dramaturgii au ajuns în contact cu subiecții mai întîi pe calea școlii și abia apoi pe cale de spectatorialitate propriu-zisă, de aceea rezultatele de coeziune depind de memoria sedimentată încă din copilărie și adolescență. Influența școlii asupra acestor preferințe este cu atît mai durabilă cu cît a fost mai scurt ciclul de școlarizare și cu cît este mai limitată experiența teatrală sau de literatură dramatică dobîndită după ieșirea din școală – și viceversa7. Autorii români domină față de cei străini (21 față de nouă, în totalul răspunsurilor), dar e explicabil faptul că Pavel Câmpeanu se ferește să facă, în fața acestui rezultat, considerații politice sau pur și simplu cu referire la sistemul românesc de educație. În schimb, la secțiunea piese de teatru, chiar dacă ea reprezintă în ansambulul cercetării zona cu cele mai puține rezultate (226 de subiecți, 58 de titluri, din care cele de teatru real sînt doar 54, restul fiind erori, cărți, titluri de operete etc.), rezultatele par să suțină aserțiunea mai sus citată a autorului: _O scrisoare pierdută _primește16%, _Apus de soare_ 10%, _Dʼale carnavalului_, _Năpasta, Opinia publică, Romeo și Julieta, Gaițele, O femeie cu bani_ și _Hamlet _5%. Dacă piesele lui Caragiale și Delavrancea cu cele mai mari scoruri erau și prezente în manuale, dar și frecvent reprezentate la radio și, deja, televiziune, surpriza apariției în top a satirei lui Shaw _O femeie cu bani_ se datorează, cel mai probabil, puținilor respondenți cu adevărat amatori de teatru: marele succes de public al piesei puse în scenă la Teatrul Național, cu Carmen Stănescu în rolul central, a adus spectacolul, în aceeași distribuție, pe scena invizibilă a radioului cu doar un an înainte de publicarea studiului. Și la capitolul piese dominanța celor autohtone e indiscutabilă, iar Câmpeanu nu marchează nici de această dată relația dintre construcțiile repertoriale și directivele venite de la partid și din presă cu privire la dramaturgia originală. În schimb, remarcă preferința constantă, pe toate eșantioanele de vîrstă, a comediei și divertismentului, preferință pe care o tratează (consecvent, cum vom vedea mai jos) drept marcă a unei culturi teatrale mai degrabă precare. Ba chiar, contabilizînd atent decalajele și contradicțiile dintre autorii preferați și piesele indicate, ca și pe cele dintre gust și preferințe, nu ezită să acuze, din nou cam hazardat, „_perceperea inadecvată a fenomenului teatral de către o parte a publicului – canalizarea spre teatru a nevoii de divertisment printr-un transfer nejustificat sau numai parțial justificat._ “8. ___________________ * Octavian Neamțu, „Sociologia publicului de teatru“, _Teatrul_, nr. 10, 1969, pp 39-41. * Octavian Neamțu (1910-1976), sociolog român, colaborator al lui Dimitrie Gusti în echipele de monografiști între 1930 și 1946, director al Fundației Regale „Principele Carol“, fondator al revistei _Sociologie Românească_; după 1948 este îndepărtat, devine profesor la o școală generală de la marginea Bucureștiului, apoi lucrează în industria sticlei, e implicat în procesul Pătrășcanu și e arestat pentru un an și jumătate. În vremea scurtului dezgheț, e cooptat în calitate de cercetător, între 1956 și 1958, la Institutul de Cercetări Economice al Academiei (o formațiune de cercetare care evita, prin denominație, referința la sociologie, chiar dacă se ocupa de studii de acest fel). De acolo e mutat la un institut de documentare al Academiei, iar după 1960 demarează, alături de Ovidiu Bădina, editarea seriei de _Opere_ ale lui Dimitrie Gusti. La momentul publicării acestui eseu, conducea Centru de Cercetări pentru Problemele Tineretului. Cf. _http://www.cooperativag.ro/ octavian-neamtu-sau-valoarea-devotamentului/_. * Pavel Câmpeanu, „Un sociolog în căutarea spectatorilor“, _Teatrul _nr. 10, 1969, pp 42-44. * Pavel Câmpeanu, „Studii de sociologie a teatrului. Autori și piese“, _Teatrul_, nr. 11, 1970, p. 81.* _Ibidem_, p. 83.
* Să ne amintim că, citînd anuarul statistic, Octavian Neamțu ne anunța, în articolul pomenit anterior din _Teatrul_, că biletele vîndute fuseseră, în 1968, la nivelul întregii țări, 4.303.000. Dacă ținem seama de raportul dintre numărul teatrelor din țară și cele din București, e de estimat că, din aceste patru milioane, măcar o treime din bilete proveneau din Capitală. Desigur, subțirimea eșantionului utilizat se datorează, nemijlocit, numărului foarte mic de cercetători din echipă și, evident, absenței totale a resurselor materiale care ar fi putut conduce la o eșantionare de mai largă suprafață, deci mai relevantă.* _Ibidem_, p. 85.
* _Ibidem_, p. 87.
" => string(80) "Sociologie și teatru, un prea scurt început. Studiile lui Pavel Câmpeanu (II)" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(73) "sociologie-si-teatru-un-prea-scurt-inceput-studiile-lui-pavel-campeanu-ii" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:37:16" => string(19) "2019-08-08 17:37:16" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200274" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19499 (24) { => int(200275) => string(3) "550" => string(19) "2019-08-08 20:43:36" => string(19) "2019-08-08 17:43:36" => string(4647) "Am
vizitat expoziția _Animus Liber_ (iunie-iulie 2019), de la galeria Laborna, expoziţie susţinuită de Naiana Vătavu. Trebuie spus că programul acestei galerii (_http://laborna.ro_) se axează preponderent pe _intimismul particular_ al artiștilor. Expoziţia Naianei Vătavu, _Animus Liber_, este întruchiparea complexității latinescului _animus_, care este și suflu, și suflet, și gînd, și inimă, și judecată, și curaj, și multe altele. Artista a ales să vorbească despre _liberul arbitru_, astfel că obiectele sale din: porțelan, lut, cupru, blană, lemn și hîrtie materializează gîndurile sale despre copilărie, uniformizare, violență, intimitate, memorie și tandrețe...Născută
în 1985, în cea mai sumbră, cenușie, angoasată și copleșită de lipsuri perioadă a României socialiste, Naiana Vătavu evocă cu subtilitate acea lume a „copiilor cuminți“ și triști. În desenul de mari dimensiuni, intitulat _Producție de masă II_, artista asociază inevitabila copilărie (avorturile erau interzise, contracepția era necunoscută, libera asociere a oamenilor era privită cu suspiciune etc.) cu lipsa endemică a salamului. Acesta din urmă întruchipa paradisul terestru, apoteoza gastronomică rîvnită de toți. Copiii și-l doreau și ei, iar prezența lui echivala cu sărbătoarea. Naiana Vătavu mimează prețiozitatea excesivă a salamului de Sibiu prin modelarea lui din porțelan! Ea face aluzie la faptul, că, în Evul Mediu, porțelanul era accesibil doar curților nobiliare, aristocrației, mănăstirilor din ordinele catolice. Desigur, azi porțelanul s-a _democratizat_, dar resemantizarea lui în anume veșminte ne mai poate înghionti mintea. Compoziția _Producție de masă I_ e ca o panoplie de trofee scumpe, lucioase, jinduite. _Mecanism românesc de tandrețe _vs. _Mecanism românesc de tortură_ reprezintă două obiecte aproape identice, realizate din foaie de cupru, în interiorul căreia s-a cașerat o blană albă, mițioasă, caldă și primitoare. Ambele „aparate“ sînt interactive, te poți atinge de crusta rece a cuprului, dar te poți lăsa și mîngîiat de moliciunea blănii. La fel de bine te poți rezuma la a le privi doar. Deschiderea în care intri poate fi îmbrățișare, dar la fel de bine poate deveni menghină, ușă de lift care se închide inopinat, gură de leu care mușcă sau brațe care te constrîng la perete...Computerul
conectat la internet ne minte că ne oferă _cookies_, dar ne pune în situația de a alege în fiece clipă între a accepta serviciile și condițiile _impuse_ pentru întreaga „gîndire stocastică“ (Roberto Quaglia) sau a _părăsi_ subit conținutul pe care vrei să-l consulți. Cu alte cuvinte, nu prea ai de ales – într‑o lume a informației globalizate, interconectate, ultrasupravegheate și liberale. Pornind de la imaginea copiilor uniformizați de principiile unei societăți care-și zicea socialistă, la cei de azi, atomizați, fiecare cu dispozitivul său, conectat la același internet, Naiana Vătavu consideră și crede că anume arta mai poate remedia acest tip de _închidere socială_, instalată fulgerător în organismul comunitar capitalist: are chiar datoria să o facă, printr-un discurs plastic accesibil, dar complex, sincer, empatic și care să se adreseze celor de azi printr-un limbaj care să le fie accesibil și să-i seducă. Desigur, ținînd neîncetat cont de „liberul arbitru“, un principiu medieval, dar niciodată redundant, niciodată obosit, niciodată devenit _inactual_.Dimpotrivă. _ _
_Fotografii de_ VLADIMIR BULAT " => string(28) "Salamul, ca paradis terestru" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(27) "salamul-ca-paradis-terestru" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:43:36" => string(19) "2019-08-08 17:43:36" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200275" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19500 (24) { => int(200270) => string(4) "3460" => string(19) "2019-08-08 20:27:03" => string(19) "2019-08-08 17:27:03" => string(13764)"
Ioan Mihai Cochinescu, Muzica stelelor, pictură Îl isprăvisem. Era un triptic de un metru şi 22 de centimetri înălțime și doi metri şi 72 de centimetri lungime, așezat pe trei șevalete de lemn în atelierul de pictură al artistului Sergiu Rugină, profesor la Liceul de Artă din Ploiești. Îl priveam acum cu ochi obosiți, dar plin de bucurie și de încîntare. La urma urmelor, era primul tablou pe care îl pictasem în viața mea, fără a fi pictor. De-abia acum avea sens totul. De-abia acum încheiam cum se cuvine pagina de revistă în care îmi făcusem debutul ca tînăr prozator la sfîrșitul anilor ‘60, cînd eram doar un puștan slăbănog, prin clasa a noua de liceu. Era o revistă literară serioasă, se numea _Argeș_, în care își reînviase, tot în vremea aceea, celebrele _Bilete de papagal_ chiar Tudor Arghezi. Graficianul revistei era pictorul Lucian Cioată, despre care nu știam nimic pe-atunci. „Mult mai tîrziu, cred că prin 1986, l-am cunoscut foarte bine, în niște împrejurări pe care ți le voi relata mai încolo“, i-am spus frumoasei mele femei cu părul arămiu, lung și cîrlionțat, în vreme ce ne plimbam cu caiacul printre lotușii Snagovului, la începutul verii. Ocupîndu-se de prezentarea artistică a întregii reviste, Lucian Cioată a folosit ca ilustrație pentru povestirea mea, _Tabloul_, o compoziție avangardistă din perioada interbelică a elvețianului Paul Klee, violonist și pictor deopotrivă, cunoscut pentru lucrările sale în guașe și acuarelă, „care avea o soție pianistă, Lilly Stumpf. Așa că trăiau într-o armonie la propriu, asta voiam să zic, de fapt“, i-am mai spus frumoasei mele femei. Trecuseră mai bine de zece ani de la apariția textelor mele în revista _Argeș_, dar încă mă urmărea tabloul suprarealist al elvețianului, care însoțise povestioara mea despre un pictor ce era bîntuit de teama obsesivă că ușa de la intrare avea să-i sfîșie o lucrare de-abia terminată, precum un balaur. Dacă mă gîndesc bine, și astăzi sînt mîndru de ideea de a asemui ușa atelierului – ca ultimă redută a apărării demnității, proprietății, identității, credinței, speranței, inspirației și libertății artistului, aflat în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial – cu un balaur. Tripticul meu voia să definească vegetalul, teluricul și solarul, cu mijloace de expresie cît mai simple, într-un desen nesofisticat și în culori pastelate, armonizate. Mentorul meu, profesorul Rugină, îmi pusese la dispoziție toate vopselurile pe care le avea frumos rînduite în dulapul său, în special guașe și acuarele, dar și acrilice, combinate în zemuri cu ou și un lichid secret, în foarte multe griuri și tușe rapide, spontane, hotărîte. „Adică, pe undeva, dragul meu, să nu ne _căcăcim_ pe noi în tot felul de ezitări metafizice!“, îmi trînti un îndemn în bine cunoscutul său limbaj frust, adesea vulgar, pe deplin colorat. „Vrei teluric? Ascultă Beethoven, Wagner! Vrei ceva mai miorlăit, mai mîțîit, mai cîrcîit? Du-te la Jean Baptiste Lully, la Monteverdi sau Pachelbel! Știi cum îi zicea Dalí la trebușoara asta? Un pîrț de domnișoară! Un fîsîit, așa, pe tăcutelea. Hehehe!“, rîse el tușind gros, astmatic. „Vrei vegetal, vrei solar sau dumnezeiesc? Ehe, pe undeva, dragul meu, trebuie să pui culorile ca și cum ai fi Bach, Mahler, Rahmaninov sau Debussy! Noi nu dăm aici din pensule pe-o pînză a naibii de mare să ne aflăm în treabă. Noi cîntăm la pensule, dacă înțelegi ce vreau să zic. Cîntăm la piane, viori și tube, pe undeva, chiar dumnezeiește. Adică, pe undeva, e o simfonie aici, pe pînza asta.“ „De-a lungul anilor, tripticul meu devenise un fel de refugiu al echilibrului pe care încercam să-l redobîndesc, după multele ezitări, trădări și neverosimile prostii de-ale tinereții“, continuam relatarea mea în vreme ce vîsleam cu padela caiacului printre nuferi și lotuși. „Mă așezam în fotoliul din sufragerie, în fața tabloului, cu speranța că soarele central al compoziției, cu protuberanțele sale roșiatice încremenite într-un stop-cadru cinematografic, vor retrimite către mine razele nevăzute ale unei energii miraculoase pierdute și resimțite continuu ca o vlagă irosită, ca o stare de nesfîrșită mahmureală în urma unor nopți petrecute pe-aiurea în cîte-o beție prin casa vreunui poet de la cenaclul Palatului Culturii, pe care o uram încă dinainte de a avea loc, trezit în patul vreunei femei străine cu aceeași întrebare aiuritoare a dimineții: Ce caut eu aici?“ Repetatele mele plecări de-acasă și reveniri aveau aceleași suporturi firave de încredere că totul se va sfîrși, miraculos, ca un vis urît. Îmi adunam în saci de plastic cărțile, le urcam în mașină, așezam pe portbagajul de deasupra capotei două-trei rafturi de lemn, pentru a rîndui mica mea bibliotecă la un nou domiciliu, și plecam, ca într-o hipnoză. „Cînd mă întorceam, o făceam dintr-un dor înnebunitor de _acasă_. Și pentru că mă puteam așeza din nou în fotoliul din sufragerie, în fața tripticului meu cu liane verzi, dealuri și un disc solar solitar, azvîrlindu-și din viscere protuberanțele nimicului nuclear care ardea în flăcări, sferă de energie a unei constelații fără nume.“ „Și totuși, de ce tot plecai?”, se opri frumoasa mea femeie din vîslit. M-am oprit de tot din vîslit și eu. Barca aluneca încet, singură, în undele lacului, legănată de valurile iscate de o șalupă apărută ca o nălucă, de nicăieri. Am ridicat din umeri și-am început pe neașteptate să vîslesc cu putere, cu înverșunare, ca pe vremea cînd ni se dădea startul la o cursă de cinci sute de metri și concuram în regatele de vară cu băieți mai mari decît noi, bine antrenați, de prin țările vecine. Nu aveam mașină pe-atunci. N-am găsit pe nimeni să mă poată ajuta să aduc acasă tabloul cel lung de aproape trei metri. Așa că m-am hotărît să fac drumul de trei kilometri pe jos, străbătînd străduțele întortocheate din spatele liceului de artă, trecînd cu tripticul în cîrcă prin Parcul Victoria și pe lîngă maidanul pe care jucau fotbal, după-amiaza, bărbații cartierului învecinat cu bătrîna rafinărie Astra. „Ia uite-l și pe-ăsta cu deltaplanul în spate!“, îi auzeam pe fotbaliștii de pe teren luîndu-mă peste picior. „N-aveam eu grija lor, mi-era doar să nu mă ia vîntul pe sus!“, i-am spus rîzînd frumoasei mele cu părul arămiu și cîrlionțat. De îndată ce am instalat tripticul în sufragerie, i-am chemat pe cei mici și le-am spus: „Iată, de-acum avem soarele nostru, pădurea noastră, dealurile noastre. Să aveți grijă de ele ca de ochii din cap. Niciodată, nimeni să nu pună mîna pe ele!“. Am sărbătorit evenimentul cu ciocolată de casă și suc din sirop de căpșune făcut cu autosifonul. „Ce înseamnă autosifon?“, m-a întrebat zîmbind inocent frumoasa mea femeie. „Trebuie să-ți desenez. E mai greu să-ți explic.” Palatul Nifon Mitropolitul se afla chiar pe colț, venind dinspre Cercul Militar pe Calea Victoriei și cotind către strada Doamnei. Acolo, la mansardă, își aveau atelierele mai bine de douăzeci de artiști, pictori, graficieni și sculptori. Pictorul Lucian Cioată invitase de ziua lui mai mulți prieteni, unii dobîndiți în urma unei jurizări itinerante a Festivalului Național Cîntarea României, cu care cutreieraserăm aproape o jumătate de țară. Cînd am sunat la ușă, tocmai se auzea vocea de tenor a pictorului Ion Sălișteanu, care încerca – și reușea – să‑l imite pe vestitul cîntăreț interbelic Cristian Vasile, strîngîndu-și nasul cu degetele mîinii drepte. Erau versuri din _Zaraza_, iar mai apoi din _Iubesc femeia_. De îndată ce s-a deschis ușa, i-am înmînat micul nostru dar: o pungă mică de plastic, plină cu apă, în care înotau patru peștișori guppi și xipho. „Doamne, ce-mi faceți? Să renunți la un acvariu e mai rău decît să te lași de fumat. Abia am scăpat de pești, de‑aia îi și pictez continuu. Mai ales morți. Intrați! Vă mulțumesc frumos. Un dar cu-adevărat neașteptat!“ Avea o colecție impresionantă de gramofoane, toate funcționabile. În plus, mai peste tot atîrnau pîlnii ale unora care nu mai aveau cutiile pentru discuri. Așa că, după primele pahare de votcă, aproape toți invitații luaseră cîte o pîlnie și suflau în ele ca în niște tube sau bombardoane, emițînd versuri cîntate spart, metalic, într-o dezordine și hărmălaie greu de descris. „De-mi place-o brună cu ochi de jăratic,/ În focul căreia inima-mi topesc,/ Apare-o blondă c-un surîs sălbatic/ Și nu mai știu pe care s-o iubesc./ Iubesc femeia de dor nebună,/ Femeia brună cu ochi de foc,/ Dar și pe-aceea cu ochi verzi ca marea;/ Îmbrățișarea ei mă-mbată pe loc!“ Femeile rîdeau cu voci stridente, după fiecare propoziție rostită de maestrul Sălișteanu. Bărbații se întreceau în bancuri porcoase, cu nebuni, cu pitici, cu ardeleni, moldoveni, olteni sau glume politice. Spre seară se stinseră luminile și muzica gramofonului creă atmosfera tocmai potrivită pentru dansurile lascive, între care tangoul lent părea a fi cel mai potrivit unui final de petrecere, mult după miezul nopții. Am revenit peste o lună în atelierul pictorului din strada Doamnei. „Uite ce mi-ați făcut!“, ne conduse el de-a dreptul în salon. Lîngă fereastră, pe un suport din metal, se afla un acvariu de aproape doi metri lungime și un metru înălțime, plin de pești exotici, de alge, scoici și melci cu cochilii uriașe și bizare. „Nu mai e cale de întoarcere. Voi trăi iar ca o amfibie! Bem o votcă?“ În atelier stătea cocoțată pe un scaun înalt și fuma o femeie de vreo 30 de ani, cu breton și părul tuns scurt. „Pot să-i fac niște fotografii?“, l-am întrebat pe pictor, fără să ezit în a prinde ocazia ivită din senin. „Întreab-o!“ „Iertați-mă“, i-am spus cu vocea mea introductivă, obișnuită, pentru asemenea situații. „Sînt artist fotograf. Aș putea să vă fac cîteva studii de lumină?“ „Adică?“, îmi suflă ea direct în față cîteva cerculețe perfecte de fum. „Adică nud. Nu complet, adică studii de tors, de părți ale corpului, studii de expresie.“ „Bineînțeles.“ Coborî de pe scaun și își trase dintr-o singură mișcare, peste cap, tricoul. „Atît de repede se dezbrăcau?“, mă iscodi femeia mea cea frumoasă, cu părul arămiu, lung și cîrlionțat. „Într-o fracțiune de secundă. Da. De altminteri, femeia era plătită de prietenul meu artist pentru a-i poza“, am înclinat capul afirmativ de cîteva ori, clătinînd ușor barca, în abia perceptibile unduiri ale apei. Am aflat, în stația de autobuz de lîngă Poștă, că o cheamă Anne-Marie. Purta o pălărioară cochetă și avea o mutriță serioasă, de studentă sîrguincioasă. Chiar era, după cum mi-a spus mai tîrziu. I-am arătat și eu legitimația mea de membru AAF și a acceptat pe loc năstrușnica idee de a-mi poza, foarte decent, în pădurea de la Slănic, aflată fix deasupra salinei, unde de altminteri accesul era interzis, cel puțin formal. „Atenție! Pericol de prăbușire în subteran!“, suna avertismentul. Dar cine îl lua în seamă? Era un crîng pitoresc, venea multă lume acolo, mai cu seamă cupluri de tineri căsătoriți, să-și facă fotografii cu aer romantic. Aveam deja mașină și legasem tripticul meu pe portbagajul de deasupra capotei, strîns ancorat de barele sale metalice, pentru a-l folosi ca element de decor. Am înfășurat femeia într-o pînză lungă, albă și am rugat-o să țină tabloul în spate, ca și cum ar avea niște aripi. A făcut ceea ce i-am cerut și, chiar în clipa în care mă pregăteam să declanșez, s-a auzit un uruit surd pe sub pămînt. Stejarul multisecular în preajma rădăcinilor căruia se afla femeia se prăbuși cu tot cu ea în subteran, ca atras de o forță magnetică. Se căscă în urma căderii o gaură cu diametrul de șapte-opt metri. M-am apropiat cu băgare de seamă și am privit în jos. Din fericire, copacul se oprise destul de aproape de suprafață, în colțurile unor stînci de sare. Pînza cea lungă și albă se răsucise ca o frînghie, iar Anne-Marie se legăna încet deasupra hăului de aproape 100 de metri, ținînd în spate tabloul meu, care chiar îi dădea aspectul unei făpturi angelice cu aripi. În salină luminile erau aprinse, pentru că acolo tocmai se desfășura un concert al filarmonicii, iar spectatorii, cei mai mulți cu afecțiuni respiratorii, veniți pentru tratamentul zilnic cu aerosoli, ascultau vrăjiți _Concertul numărul 3 pentru pian și orchestră_ de Rahmaninov interpretat de o elevă eminentă a Liceului de Artă. În clipa în care tavanul salinei se deschise și trunchiul stejarului, prăvălindu-se, o aduse printre rădăcinile sale pe femeia care zîmbea din leagănul ei alb cu aripi de liane, dealuri și o sferă de foc, izbucniră cu toții, ca la un semn, în aplauze și ovații." => string(62) "Povestiri cu creionul chimic. Triptic pe muzică de Rahmaninov" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(60) "povestiri-cu-creionul-chimic-triptic-pe-muzica-de-rahmaninov" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:27:03" => string(19) "2019-08-08 17:27:03" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200270" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "6" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#19501 (24) { => int(200266) => string(3) "971" => string(19) "2019-08-08 20:06:03" => string(19) "2019-08-08 17:06:03" => string(4794) " Cadru din filmul lui Nanni Moretti, _Palombella rossa_ „Ma come parli? Le parole sono importanti!“, strigă, ultragiat, personajul lui Nanni Moretti din _Palombella rossa_, plesnind-o cu sete pe jurnalista care-i vorbea, candidă, într-o limbă de lemn în care urma să-i și redea ideile în interviul publicat. „Eu nu vorbesc așa! Trebuie să schimbați expresia asta: _trend_, niciodată n-am spus așa ceva, niciodată n-am gîndit așa ceva, eu nu vorbesc așa, expresiile astea – nu pot nici să le repet.“ (Găsiți filmul întreg pe YouTube.) Filmul lui Nanni Moretti e din 1989. Personajul lui e un lider comunist, intelectual, care încearcă disperat să-și păstreze credința, simțind, în același timp, că sloganurile și sentințele pe care le profera cu ani în urmă sînt din ce în ce mai goale de conținut. Dar nu filmele lui Nanni Moretti sînt subiectul meu. Ci cuvintele. Vorbele care parcă și-au pierdut greutatea, devenind imponderabile. Cine mai pune azi preț pe cuvinte? La urma urmei, ne înțelegem oricum, chiar și fără gramatică. Reguli inutile. N-o să-mi spuneți că dacă auziți ceva ca „ăștia n-are pic de rușine, domne“, n-ați înțeles dincotro bate vîntul. Iar finețuri ca „să fii iubit“ _versus_ „să fi iubit“ sînt rare și, hai să fim sinceri!, majoritatea nu ajunge, într-o viață de om, să se lovească de ele. Polemicile docte de acum cîțiva ani despre folosirea lui „ca și“ au băltit deja, obosite, chestiunea îi mai preocupă doar pe cei de mult plecați din țară care, cînd revin, în vacanțe sau cu cine știe ce alte ocazii, se simt depeizați, nu mai recunosc limba în care s-au format. Construcția „ca și“, ne place sau nu, a intrat deja în limbă, este și va fi acceptată, cine va trăi destul o va vedea și-n dicționare academice – pînă la urmă, limba e ca un parc bine chibzuit: aleile se trasează pe unde calcă mai mult lumea, nu pe unde ar vrea arhitecții peisagiști. Totuși, felul cum vorbim spune ceva și despre felul cum ne funcționează (sau nu) mintea. E o legătură directă între ceea ce spunem și ceea ce gîndim, Nanni Moretti o intuia perfect. Mai mult, exprimarea defectuoasă, agramată, fraza dezlînată trădează dificultăți în stăpînirea conceptelor, în înțelegerea raporturilor subtile dintre noțiuni, în conducerea unui raționament. Acel vestit de-acum „orice om îi este teamă“ nu e doar un anacolut, el dezvăluie o gîndire (poate e mult spus, să pardonați) primitivă, confirmată, din păcate, de atîtea alte exprimări de același tip. Cum Dumnezeu acest partid care e, încă, cel mai mare din țara asta, cu cei mai mulți membri cotizanți, nu reușește să găsească printre susținători (nu zic printre membri) niște persoane decente, vorbitoare de limbă română corectă și care să nu-și fi plagiat teza de doctorat, măcar pentru portofoliile Culturii și Educației? Parcă am fi într-o telenovelă proastă, întinsă pe ani și ani de zile. Blestemul continuă. Altfel, despre vestitul domn și, vai!, profesor Daniel Breaz, _inglorious _– nu _basterd_, ci președinte al secției de Matematică a CNATDCU într-o vreme, și mai _inglorious_ actual ministru al Culturii și Identității Naționale („Cumnățică, Guliță, monsiu Șarlă, Ioane... îs isprăvniceasă!“), despre domnul Daniel Breaz, propunerea doamnei Viorica Dăncilă pentru interimat la Educație, despre domnul Daniel Breaz, care a lămurit situația unei mame singure cu doi copii prin nemuritoarele și, să recunoaștem, neînfricatele cuvinte (importante, cum am văzut, pentru unii): „Nu! A fost o familie, dar s-a întîmplat ceva și nu mai este“, despre acest inenarabil domn Daniel Breaz care, cînd nu sparie gîndul, îl iubește sincer pe Eminescu, despre care, drept dovadă, a și rostit citeț, cu cuvintele lui, așa cum i se cerea, pe vremuri, la compunerile din școală: „Pentru mine, ca român, ca și cadru didactic, consider că Mihai Eminescu este cel mai mare poet care l-a dat România“ (temă pentru acasă: numărați greșelile de exprimare din această mărturisire de suflet pedagogic), despre acest domn Daniel Breaz, deci, numai de bine. _Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui!_" => string(40) "Bifurcaţii. Cuvintele sînt importante" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(36) "bifurcatii-cuvintele-sint-importante" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:06:03" => string(19) "2019-08-08 17:06:03" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200266" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "2" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#20245 (24) { => int(200271) => string(3) "172" => string(19) "2019-08-08 20:30:10" => string(19) "2019-08-08 17:30:10" => string(8085) " Jean Dubuffet - Petit sergent-major (1943) „Atunci cînd lucrez, nu urmăresc desfătarea doar a unei mîini de specialiști, ci mult mai mult aș vrea ca tablourile mele să-l distreze și să-l intereseze pe omul de pe stradă, atunci cînd iese de la muncă, nu pe maniac, pe inițiat, ci pe omul care nu are nicio pregătire și nici o înclinație aparte. Arta este un domeniu deschis tuturor, care nu cere cîtuși de puțin niște înzestrări particulare, și nici o pregătire ori o inițiere prealabilă“, spunea Jean Dubuffet în 1945 (în _Avant-projet d’une conférence populaire sur la peinture_, _Prospectus et tous écrits suivants_, vol. I, Gallimard, 1967). Cu niște cuvinte care, azi, ne sună _fals cunoscut_. Organizarea, practic în Provența, la Marsilia (_Jean Dubuffet, un barbare en Europe_, MUCEM) și, respectiv, la Arles (_Photo/Brut_, Rencontres Photographiques, secțiunea _L’Autre Photographie_), a două mari expoziții dedicate „artei brute“ realizează o foarte interesantă, și simptomatică pentru actualitatea noastră, revizitare și reactualizare a conceptului artistic de „artă brută“. De ce simţim, în vremea din urmă, nevoia de a reveni, mai mult decît doar documentar, asupra producţiilor, indistinct artistice şi teoretice (mai degrabă atitudinale, _procedurale_, vizînd schimbări de _habitus_, _practice_, nu doar filozofice) ale „avangardelor istorice“ și, în genere, ale spiritului avangardist, fie el „neo-“ sau „trans-“? Poate tocmai pentru că mult prea repede ne‑am grăbit să le istorizăm, să le categorisim, să le închidem în istorie, tocmai pe ele, care propuneau de-categorizarea artei, deschiderea istoriei și lărgirea geografiei îngust, elitist, stăpînitor occidentale („nordice“, europene). „Mesajul“ lor nu a avut timp, _nu i-a fost lăsat timp_, nu a fost, practic, _lăsat_ să „treacă“ și să ajungă la cel căruia îi era, de fapt, adresat, „omul comun“, cum îi spunea Dubuffet, avangardele fiind practic _recuperate_ tocmai de cei cu care se luptau și împotriva cărora se răsculaseră: deschidere re-închisă, extindere inclusă, de-categorizare reinjectată și, mai ales, revoltă canalizată și drenată, reintrodusă la loc în „corpul“ restrîns al artei: exact ce s-a întîmplat, la toate nivelurile, cu instrumentalizarea tuturor revoluțiilor de către capitalism, altfel spus, recuperarea deschiderii în favoarea doar a propriei schimbări și readaptări la „spiritul“ și nevoile epocii. A profita, altfel spus, de artă prin acapararea și monopolizarea ei. „Mesajul“ și „spiritul“ avangardelor nu a ajuns _direct istoric_, „natural“ istoric, la cei cărora acestea li se adresau inițial, a fost blocat pentru a fi controlat, _vămuit_, _taxat_, de fapt _deturnat_ și _sustras_, amînat. Abia acum, de cîteva decenii, deci _decalat_, pe căi pur istorice, nu voluntarist, programatic _revoluționare_, lumea a devenit, nu încetează să devină inconștient „avangardistă“, democratizîndu-se și „revoluționîndu-se“. Astfel încît o buclă istorică artificial, politic produsă de către capital se închide, „spiritul public“ începînd să regăsească „spiritul“ avangardelor. „Mesajul“ avangardelor nu a fost lăsat să ajungă la destinație și destinatar, altfel spus la „popor“, a fost sustras, dosit și spoliat, _taxat_, dar începe (tot începe, nu mai sfîrșește a începe!) „poporul“ însuși să ajungă la el, cu toată opoziția _autocontradictorie_ a capitalului, care a vrut să-și adjudece și să controleze revoluțiile, în sensul de a fi el unicul subiect, actant, agent revoluționar, nu „poporul“, și să aplice controlat și doar în propriul său interes „poporului“ programul revoluționar al avangardelor. Însă revoluțiile scapă, pînă la urmă, inevitabil, iar revoluția avangardelor, deși amînată și acaparată de către capitalism, a trebuit să fie aplicată, „implementată“, fie și controlat ori chiar „preventiv“, de către acesta (căci altfel de ce se mai interpusese?), ceea ce a făcut ca, fie și în mod filtrat, întîrziat, mediat, extorcată, _normalizată_, _re-categorizată_, „cumințită“, „dresată“, „gramaticalizată”, „de-sălbăticită“ și „de-barbarizată“, „civilizată“, ea să fie readusă în actualitate de către actualitatea însăși, iar istoria să readucă la suprafață acest _refulat neconsumat_, acest banal ne-banalizat, care nu avusese parte, tocmai, de actualitatea pe care o crease. Asta s-a întîmplat, asta se întîmplă. Nu este ușor de înțeles și de explicat acest sentiment, această senzație, și nu sînt singurul care se luptă cu _in-actualitățile actualității_ noastre, cu _ne-prezența_ la sine a prezentului, cu falsa senzație de _déjà-vu_. Jean Dubuffet, „graffitomanul“ Pentru că această ciudată ajungere din urmă a istoriei la ea însăși face să avem un ciudat sentiment dublu, amestecat, de _déjà-vu_, dar _mal vu_, acela al unei banalități și al unui deja-cunoscut care ne vorbește, totuși, nou, _în același timp din trecut și din viitor_, potrivit unui regim al „bîntuirii“ propriu, tocmai, revoluțiilor, care călătoresc, sărind și lăsîndu-se absorbite, prin timp, recreînd de fiecare dată istoria, re-direcționînd, de fapt, istoria, reinjectînd direcție și sens (adică posibilitate de înțelegere și de acțiune) în istorie. Sau măcar amintirea și (deci) speranța lor. La fel se întîmplă, acum, și cu „arta brută“, arhi-concept transversal, generic, în același timp teoretic și practic, care este revizitat tocmai împotriva falsei senzații de banalitate, de cunoaștere, pe care o avem în prezența lui. Ca toate produsele totale ale avangardelor („istorice“, „post-“ sau „trans-“), și „arta brută“ a rămas neconsumată, controlat făcută accesibilă, din capul locului „tradusă“, tocmai de aceea trebuie – și este – azi „reinterpretată“: pentru că abia acum, poate, ajunge să „facă epocă“, să se întîlnească cu propria „epocă“, să fie opera epocii sale – și a noastre. Abia acum, poate, începe să-i „sune“ actualitatea. „Arta brută“ merită înțeleasă potrivit noilor condiții ale acestei _post-actualități_ sau _re-actualități_ (sau, poate, _pre_-actualități, cum ar spune excepționalul eseist Ion Dumitrescu, despre al cărui eseu intitulat, tocmai, _Pre_, va trebui – îmi notez aici – să nu uit să scriu). Căci dacă tot am intrat pe panta regresiilor și sîntem asaltați – la infinit deci – de cele mai _regresive regresii_ („înapoi la argument“, cum spunea, cîndva, unul), să regresăm și noi, însă polemic, pînă la elanuri _progresiste_ fals depășite, doar făcute uitate, dosite, la fel ca și „arta brută“, să nu pună cumva „lumea“ mîna pe ele." => string(112) "de-clic(k) / atelier deschis Rezistența prin contra-cultură (IV). Întîrziata actualitate a „artei brute“" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" =>string(95)
"de-click-atelier-deschis-rezistenta-prin-contra-cultura-iv-intirziata-actualitate-a-artei-brute" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:30:10" => string(19) "2019-08-08 17:30:10" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200271" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => object(WP_Post)#20246 (24) { => int(200276) => string(4) "1408" => string(19) "2019-08-08 20:46:26" => string(19) "2019-08-08 17:46:26" => string(10006)"
iben Nagel Rasmussen la Carpignano Celebrul Odin Teatret formează o constelație în mișcare avîndu-l drept centru pe Eugenio Barba și, ca într-o elipsă, drept al doilea centru pe Julia Varley. În sînul acestei elipse intervin mișcări ce asigură dinamica grupului fără a-l destabiliza, căci figuri stabile, actori fideli de mai multe decenii îi asigură, în timp, ordinea și structura. E ceea ce s-a confirmat într-un mod evident la Delfi cu ocazia unui eveniment de excepție intitulat _Tributul adus lui Barba_, organizat la inițiativa regizorului grec Theodoros Terzopoulos, de către Centrul European Cultural (4-7 iulie 2019). Am fost invitat acolo, în inima Greciei antice, în locul sacru unde celebra Pythia făcea prevestiri și răspundea neliniștilor ateniene, unde Apollo își avea templul… Loc mitic! Pentru această întîlnire s-au reunit două categorii opuse de vîrstă, căci erau prezenți, pe de o parte, prieteni intimi, cercetători ai teatrului lui Barba, cu a cărui biografie ei se confundă, și, pe de alta, tineri doritori să cunoască istoria și specificul acestei trupe ce există de mai mult de o jumătate de secol. Și astfel, la Delfi, au coexistat în același spațiu – o adevărată mînăstire laică! – moștenitorii unei epoci de altădată și actualii candidaţi la descoperirea ei reală, autentică și nu doar „indirect“, prin ecoul reputației sale! Transmiterea s‑a făcut deci în mod nemijlocit grație mărturiilor, dar și demonstrațiilor practice, evocărilor realizate de actori și discursurilor lui Barba însuși. Cu toții am resimțit impactul evenimentului. Căci este imposibil să rămîi insensibil la relatările actorilor care povestesc cum întîlnirea cu Odin a fost, pentru fiecare, un eveniment ce i-a marcat viața, un fel de revelație primordială, chemare la care au răspuns prin a intra în această „mînăstire“, o mînăstire laică, indiscutabil, dar avînd reguli stricte și un program explicit de formare a discipolilor. Pentru admirabila actriță care e Roberta Carreri, de 45 de ani ataşată echipei, șocul inițial își are ca explicație faptul că, în anii ʼ68, cînd se practicau din abundență discursurile utopice, la Odin „se făcea într-adevăr ceea ce se spunea“, concordanță absolută între acte și fapte. Alții, tineri candidați la meseria de actor, fuseseră refuzați la conservatoarele nordice și au fost recuperați de Barba, exemplul cel mai convingător rămînînd Iben Nagel Rasmussen, care, în timp, s-a impus ca figură emblematică a teatrului, devenind parcă un echivalent feminin a ceea ce a fost Ryszard Cieślak pentru Jerzy Grotowski, alter ego al lui Barba. Lui Kai Bredholt, Eugenio însuși i-a descoperit energia contagioasă pe străzile unui oraș și l-a cooptat în comunitatea Odinului. Strada a fost de la început unul dintre terenurile privilegiate ale acestui colectiv eteroclit ce a inventat defileurile cu steaguri și muzică, aparițiile pe picioroange, atunci unice, devenite azi un stereotip. Surprinși, localnicii se lăsau seduși de aceste explozii festive, unice și, mai mult ca orice, o confirmă celebra imagine a adolescenței care era atunci Iben, care dialoghează pe o uliță din sudul Italiei, la Carpignano, cu o femeie vîrstnică surîzătoare: o complicitate poetică se stabilește între ele. Odin practică un „teatru de interacţiune socială“, spune Julia Varley. Și azi, asistînd la numeroasele spectacole de stradă pe care le văd adesea la Sibiu, mă gîndesc la Odin… La Delfi am coabitat cu acești actori care și-au împărtășit ani de zile biografia și care, în ciuda acestei longevități, continuă să resimtă plăcerea de a fi împreună, de a se distra, de a discuta... Acest spirit comunitar prezervat explică vitalitatea echipei! Ei rezistă împreună, și biografic, și artistic. Pînă la capăt… Barba însuși refuză „adaptarea“ la noile estetici performative, căci, afirmă el, „vreau să rămîn asemenea unei Antigone care zgîrie aceeași bucată de pămînt“. El și actorii săi se constitue într-un grup de ireductibili, de „antimoderni“, pentru a utiliza un calificativ celebru propus de Antoine Compagnon. Roberta Carreri prezintă un recital de antrenament elaborat de ea însăși în colaborare cu Eugenio Barba. Scena e goală ca o pagină albă pentru actrița care restituie parcursul său, dezvăluie sursele de inspirație, expune precizia tehnicii pe care o stăpînește, dar, totodată, afirmă scopul ultim al demonstrației: „să gîndești în mișcare“. Privesc și admir exactitudinea acestei „scriituri corporale“, caligrafie precis controlată, fascinantă prin exactitudinea semnelor și înlănțuirea mișcărilor. Și acolo, în sala de la Delfi, brusc îmi apare imaginea lui Brecht asistînd, în 1935, la demonstrația marelui actor chinez Mei Lanfang, care i-a confirmat intuiția jocului distanțat pe care îl va teoretiza sistematic drept fundament al esteticii sale. Limbaj de actor în stare pură… şi el îmi evocă un alt eveniment, acela datorat lui Iben, care, undeva în Italia, expunea în anii ʼ80, pentru prima oară, dansul lui Catherine, din _Mutter Courage_, violată și mutilată de soldați. Strigătul său mut, mișcările pline de durere ale fetei care se știe definitiv exclusă din lumea cotidiană… aici tehnica și personajul se aliau într-una dintre expresiile cele mai împlinite de actor! Julia Varley expune varietatea experimentelor sale vocale, extensia sunetelor și varietatea registrelor. Ea prezintă, de asemenea, un solo inspirat din viața unei celebre actrițe chiliene și, pentru aceasta, utilizează imagini din barocul funebru latino-american ce îmbină teama și ironia. Cranii care se rostogolesc pe podea și schelete care dansează… prestaţie macabră și ludică. Ea îmi evocă vizita într-un cimitir mexican de Ziua morților, cînd numeroase femei stăteau melancolic aşezate pe pietrele mormintelor, în timp ce copii cu măști și torțe se jucau printre ele! Bipolaritate moarte – viață! Un document video semnat de Stefano di Buduo a uimit și sedus unanim. El propune un voiaj poetic în istoria Odin-ului, captînd suflul aparițiilor acoriceşti și evanescența jocului, amestec de memorie și inevitabilă uitare. E, poate, documentul care surprinde cel mai just memoria afectivă a teatrului, care, după ce a exaltat, rămîne fragmentară ca într-un vis, cum spune Puck la capătul _Visului unei nopți de vară_. Barba și Odin au dezvoltat o adevărată etică a reciprocității. Îndeosebi bazîndu-se pe teoria „darului“, a ceea ce se numește „potlach“ conform fomulei marelui antroplog fracez care l-a descoperit și comentat, Marcel Mauss. Reciprocitate de spectacole, de cîntece și dansuri, căci ceea ce oferă unii își găsește echivalentul în răspunsul celuilalt; acesta-i dialogul cultivat de Odin și de triburile din Amazonia sau din alte colțuri ascunse ale Americii Latine. Și astfel, dacă Barba a adoptat conceptul „viața e altundeva“, practicînd un teatru de reciprocitate, el l-a și modificat aducînd „viața altundeva“. Și astfel s-a născut un aliat indefectibil al Odinului, un „popor secret“, popor impur, ce asociază practici arhaice și expresii contemporane, artiști de cel mai înalt nivel profesional și amatori dăruiți, grupuri fugitive și pasionați solitari… Barba comunică de ani întregi cu „oameni“ de oriunde, oameni cărora le insuflă energii noi, captîndu-le totodată pe ale lor. Acesta-i „schimbul“ simbolic practicat de Odin. Barba a fost dintotdeauna reticent și revoltat contra frontierelor artistice sau geografice și de aceea le-a considerat ca fiind „frontiere lichide“ ce permit asocierea, schimbul, dialogul. El și Odin au traversat lumea, au explorat-o și, totodată, au „încîntat-o“ dincolo de izolări culturale sau politice. Barba și Odin s-au nutrit din voiaje și, permeabili, au integrat descoperirile făcute! Eugenio Barba şi George Banu E cunoscut desenul lui Paul Klee pe care Walter Benjamin l-a comentat: Angelus Novus, înger care, pentru a descoperi viitorul, nu se consacra unui imprecis discurs, unei perspective îndepărtate, ci explora, scormonea trecutul. De acolo se poate ivi… Noul. Şi Barba a consultat memoria orientală a teatrului-dans, i-a adoptat un număr important de principii, a căutat „reînnoirea“ pornind de la resursele asiatice ale corpului în scenă și, pe baza acestui depozit mnemonic, a inventat limbajul Odinului, care s-a impus într-o jumătate de secol. La Delfi l-am revizitat în direct grație actorilor reuniți în jurul lui Barba și care, împreună, au marcat spectacolul modern. Iar apoi, cu Eugenio, Julia și Monique, soția mea, am făcut o altă călătorie în timp grație amfiteatrului grec, care, fixat în stîncă, se constituia în expresie a originilor sale grecești, căci tetarul e și va rămîne o invenție europeană. Barba nu a contestat-o, ci doar a căutat să o extindă!" => string(39) "Eugenio Barba şi Odin Teatret la Delfi" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(38) "eugenio-barba-si-odin-teatret-la-delfi" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-08 20:46:26" => string(19) "2019-08-08 17:46:26" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200276" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } } => int(26) => int(-1) => bool(false) => object(WP_Post)#19478 (24) { => int(200339) => string(4) "1006" => string(19) "2019-08-14 14:37:28" => string(19) "2019-08-14 11:37:28"=> string(7421) "
Călin
Popescu Tăriceanu putea să voteze contra guvernului Dăncilă la moţiunea de cenzură din iunie. Era un bun prilej să se distanţeze de alianţa cu PSD. Dar n-a riscat (partidul său înseamnă ceva dacă este la guvernare, trecut în opoziţie se poate considera garat pe o linie moartă). Astăzi, la sfîrşit de august, Călin Popescu Tăriceanu încearcă marea cu degetul: ar dori să fie candidat, poate din partea unei alianţe cu PSD. Numai că PSD nu-l doreşte candidat, cu nici un chip. E adevărat că PSD a fost serios zdruncinat după cazul Caracal. Aflăm de cangrena din Ministerul de Interne, aflăm despre complicităţile locale între parlamentari, poliţişti şi procurori, aflăm despre o reţea de prostituţie, care a funcţionat în Olt, din 2012 şi, tot mai evident, vedem cum cercetarea în cazul presupusului asasin Gheorghe Dincă pare a se împotmoli. La un moment dat (cînd, oare?), dosarul va trebui să ajungă în instanţă, iar Gheorghe Dincă să fie judecat pentru omor. Deocamdată, rămîn de lămurit complicităţile şi faptele obscure, cea mai importantă întrebare fiind: dacă Alexandra Măceşanu a fost surprinsă vorbind la telefon la 112, cum de Gheorghe Dincă nu s-a neliniştit şi a ars-o ore întregi? Se presupune: cei de la 112 pot răspunde şi pot interveni în cîteva minute, chestiune care nu l-a îngrijorat pe Gheorghe Dincă…! Mai rămîne de clarificat şi cazul Luiza: cum a fost posibil ca, la dosarul dispariţiei, întocmit de poliţişti şi procurori, să existe fotografia maşinii lui Dincă, iar nimeni să nu ajungă la el ca să-l cerceteze? Poliţişti de la Poliţia Rutieră au spus că o maşină poate fi identificată nu doar după numărul maşinii (care nu se vedea pe fotografie), ci după marcă şi culoare, elemente care sînt în evidenţele Poliţiei. Toată această realitate sumbră – cu instituţii ale Statului incapabile să intervină pentru salvarea unei fete minore răpite – are consecinţe şi asupra guvernării. Premierul Dăncilă păşeşte pe un cîmp minat, guvernul părînd o castă. Doar puţini miniştri mai comunică. De obicei, sînt trei-patru oameni, Viorica Dăncilă, Mihai Fifor, Daniel Breaz, Orlando Teodorovici – ultimul, cu declaraţii contradictorii, contrazicîndu-se de la o zi la alta şi în privinţa impozitării pensiilor speciale, şi în privinţa rectificărilor bugetare, şi în privinţa taxelor care ar trebui introduse (pe zahăr, pe ţigări). Cazul Caracal şi falsa curăţenie din Ministerul de Interne anunţată de premier au adîncit impresia de _nonguvernabilitate_. De guvernul Dăncilă s-au săturat pînă şi membrii PSD, dar susţinerea din teritoriu e pragmatică, pînă cînd primarii îşi vor primi banii, Viorica Dăncilă va rămîne premier şi candidat PSD. De fapt, acum, înaintea campaniei pentru alegerile prezidenţiale, nici un partid nu vrea să cadă guvernul şi să se împovăreze cu guvernarea. Guvernul Dăncilă este un excelent „sac de box“ pentru toţi candidaţii şi pentru toate partidele. Chiar dacă Tăriceanu, obsedat să candideze, va rupe alianţa cu PSD (puţin probabil, sînt destui miniştri ALDE care nu-l lasă să facă acest gest), guvernul va rămîne minoritar şi o va duce, încet-încet, pînă după alegerile prezidenţiale, cu Viorica Dăncilă tîrîndu-se spre un final deja previzibil, demisia sau demiterea sa după turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale (24 noiembrie). În atari condiţii, s-ar profila o finală Dan Barna-Klaus Iohannis. Pe de o parte, Dan Barna pare încă un experiment pentru alegeri, el fiind mai degrabă un personaj evanescent, neştiutor într-ale guvernării, încercînd să epateze („Dacă ar fi fost el preşedinte, cazul Caracal nu s-ar fi întîmplat…“). Dan Barna va trebui să-l atace pe Iohannis în campanie, dar, în acelaşi timp, să-şi lase şi o portiţă pentru viitoare negocieri cu PNL, în perspectiva constituirii unui nou guvern. La PNL există o exaltare, acum, după ce Klaus Iohannis a intrat în campanie şi a început strîngerea de semnături. „Staţi de vorbă cu viitorul preşedinte al României, în faţa dumneavoastră este viitorul preşedinte al României“ – repetă Ludovic Orban, preşedintele PNL. Nici pentru Klaus Iohannis bătălia nu este dinainte cîştigată. Contează mobilizarea la vot, contează cum vor vota alegătorii PSD, Pro România, UDMR în turul al doilea. La acest moment, numărul nehotărîţilor este foarte mare, aproape o treime dintre alegători nu s-au decis cu cine să voteze. Sînt clare indicii că va conta campania electorală, vor conta mesajele şi, din punctul nostru de vedere, va conta şi cazul Caracal, poate mai mult decît ne-am închipui, pentru că situaţia de acolo are reverberaţii în toată ţara, însemnînd nu numai siguranţa cetăţeanului şi instituţii eficiente şi rapide de intervenţie în caz de răpiri, violuri, tentative de omor, dar şi modul în care candidaţii vor înţelege că fetele tinere şi minore nu sînt „o marfă“. Societatea românească a tolerat, multă vreme, un tratament injurios şi bădărănesc faţă de fetele tinere, faţă de minore, aduse, deseori, în pragul disperării de o societate, de clanuri, care le exploatează sexual. Încrengătura de reţele mafiote din judeţul Olt – în care victimele sînt fete minore – va trebui, cumva, rezolvată. Sigur, un preşedinte nu poate demantela astfel de reţele fără ajutorul poliţiştilor, al procurorilor, al judecătorilor, al serviciilor secrete, dar tema va reveni în campanie. Dincolo de bugete, salarii, pensii, creşteri de preţuri, siguranţa cetăţenilor devine stringentă într-o Românie aflată în UE şi NATO. Tocmai apartenenţa la aceste structuri europene şi euroatlantice _versus_ abuzuri sexuale, violuri şi violenţe în comunităţi şi pe şosele va face diferenţa în campanie. Nu poţi fi european cîtă vreme fiica ta merge cu frică la şi de la şcoală, cîtă vreme tremură de frig aşteptînd autobuzul, cîtă vreme stă mereu cu telefonul deschis de teama infractorilor, cîtă vreme îşi sună mereu părinţii să le spună unde se află. De fapt, în această campanie electorală nu se vor discuta mari proiecte, ci mari vulnerabilităţi. Această campanie – s-a văzut şi sîmbătă, 10 august, la mitingul din Piaţa Victoriei, de comemorare a protestului de anul trecut, reprimat violent – va începe şi se va sfîrşi cu Alexandra şi cu Luiza, două fete în care fiecare părinte se poate recunoaşte. Lumea românească are, aparent, instituţii de protejare a cetăţenilor. În realitate, orice fată singură, care iese de la şcoală, mai ales seara, pe întuneric, în lunile de toamnă şi de iarnă, poate fi atacată. Protecţia copiilor începe şi se sfîrşeşte cu părinţii. Singurii – grijulii. Restul e o lungă vorbă, o trăncăneală sinistră, despre cum sîntem apăraţi de un stat viciat, care se perpetuează la putere, sub diferite înfăţişări anticetăţeneşti." => string(29) "Dincolo de salarii şi pensii" => string(0) "" => string(7) "publish" => string(4) "open" => string(6) "closed" => string(0) "" => string(28) "dincolo-de-salarii-si-pensii" => string(0) "" => string(0) "" => string(19) "2019-08-14 14:37:28" => string(19) "2019-08-14 11:37:28" => string(0) "" => int(0)=> string(65)
"http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=200339" => int(0) => string(7) "article" => string(0) "" => string(1) "0" => string(3) "raw" } => int(0) => int(-1) => string(2) "26" => float(1) => int(0) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(true) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(true) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false) => bool(false)=> bool(false)
=> string(32)
"2fab2a6659145cdfbc13b89ec8a1e806"=> bool(false)
=> bool(false) =>
NULL => array(2) { => string(15) "query_vars_hash" => string(18) "query_vars_changed" } => array(2) { => string(16) "init_query_flags" => string(15) "parse_tax_query" } } ARTICOLE DIN NUMĂRUL CURENT (NR. 982)26
08 AUGUST, 2019
DINCOLO DE SALARII ŞI PENSII * __ Ovidiu ŞIMONCA* __ Editorial
* __ 0 Comentarii
Călin Popescu Tăriceanu putea să voteze contra guvernului Dăncilă la moţiunea de cenzură din iunie. Era un bun prilej să se distanţeze de alianţa cu PSD. Dar n-a riscat (partidul său înseamnă ceva dacă este la guvernare, trecut în opoziţie se poate considera garat pe o linie moartă). Astăzi, la sfîrşit de august, Călin Popescu Tăriceanu încearcă marea cu degetul: ar dori să fiecandidat, poate …
Citeşte articolul
FILOZOFIA INSTITUTULUI DE FILOZOFIE * __ Christian FERENCZ-FLATZ* __ POLEMICI
* __ 0 Comentarii
Institutul de Filozofie al Academiei are la bază, din concepție, o anomalie instituțională. Înființat în 19491, el e produsul unui amplu efort de restructurare a Academiei Române după cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care cronicarii de dată mai recentă ai instituției l-au consemnat mai ales sub aspectul său negativ, notînd bunăoară subordonarea ei sub Consiliul de Miniștri și deci pierderea de facto a autonomiei, …Citeşte articolul
CASA GROAZEI, ROMÂNIA GROAZEI * __ Ovidiu ŞIMONCA* __ Editorial
* __ 2 Comentarii
Cazul de la Caracal nu se epuizează. Sînt două săptămîni. Nimic nu arată că povestea se va sfîrşi, cumva, doar cu un criminal anchetat şi condamnat pentru omor. Chiar dacă probele împotriva lui Gheorghe Dincă vor fi de necontestat, cazul va continua. Pentru că întrebarea va rămîne: cum a fost posibil? Odată rostită această întrebare, apar complicii. Iar „complicii“ sînt toate instituţiile Statului român care …Citeşte articolul
„«CAZUL ALEXANDRA» A SCOS LA SUPRAFAȚĂ TOATĂ MIZERIA DINSISTEM“
INTERVIU CU ADRIANA SĂFTOIU * __ Teodora MUNTEANU* __ Actualitate
* __ 0 Comentarii
Dramatica poveste a fetei de 15 ani, Alexandra, despre care se crede că a fost ucisă și tranșată în Caracal, a scos la iveală sutele de povești ale copiilor dispăruți fără urmă și mai ales fără certitudinea că autoritățile au făcut tot ce se putea pentru găsirea lor. Aproximativ trei mii de persoane dispar anual în România. Despre sute de români dispăruți nu se mai …Citeşte articolul
ROMÂNIA ÎNTRE REVOLTĂ ȘI RESEMNARE * __ Bedros HORASANGIAN* __ Actualitate
* __ 1 Comentarii
Crimele de la Caracal au devoalat nu doar ororile comise de un cetățean român, ci și debandada și incompetența unui sistem, a unei administrații centrale și locale. Sistem condus și manipulat, mai pe față, mai pe dos, mai vizibil cînd se întîmplă ceva grav – ca la Maternitatea Polizu, ca în cazul accidentului aviatic din Munții Apuseni, ca la Colectiv, ca în cazul polițistului Ginghină,…
Citeşte articolul
REPERE DINTR-O LUNGĂ ŞI FRUCTUOASĂ CARIERĂ * __ Observator Cultural* __ In memoriam
* __ 0 Comentarii
Cătălina Buzoianu, născută pe 13 aprilie 1938, la Brăila, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti (1965-1970), la clasa de regie a profesorului Ion Olteanu. A participat, în paralel, la atelierele de creaţie ale profesorilor Radu Penciulescu şi David Esrig. După absolvirea Institutului, a fost repartizată la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, unde a pus în scenă spectacolelePescăruşul de …
Citeşte articolul
CĂTĂLINA BUZOIANU, AMINTIRI * __ Luminita VOINA-RĂUŢ* __ In memoriam
* __ 0 Comentarii
Cu Cătălina Buzoianu am vorbit anul acesta ultima oară în aprilie, de ziua ei. Am felicitat-o, întrebînd-o ce mai face; „nu mai ies din casă, Luminița“, zice. „Televizorul merge continuu, citesc, vin nepoții la mine, dar nu ies, nu mai pot...“ Am vrut s-o vizitez, dar n-am mai apucat... M-am împrietenit cu Cătălina în 1995. Cînd pregătea Patul lui Procust. Doamne, ce spectacol, ce distribuție! Am …Citeşte articolul
CHESTIONAR POETIC CU INVITAŢII LA FESTIVALUL POEZIA E LA BISTRIŢA,EDIŢIA A XI-A (II)
* __ Doina IOANID
* __ DEZBATERE
* __ 0 Comentarii
Tot ascultînd discuțiile și dezbaterile de la Bistrița, m-am trezit că-mi vin în minte întrebări recurente, pe care le-am pus sub forma unui chestionar poetic invitaților. Și iată rezultatul, o serie de răspunsuri dintre cele mai interesante, în partea a doua a dezbaterii. (Doina IOANID) Care este adevărul dumneavoastră poetic, particular? Cine vorbește în poemul dumneavoastră? Aveţi mai multe voci poetice? Cum le auziţi și …Citeşte articolul
ÎN ALERTĂ PERMANENTĂ * __ Georgiana SARBU* __ Actualitate
* __ 0 Comentarii
„Las’ că o să te dai tu cu capu’ de pragu’ de sus! O să vezi tu!“ Aceasta a fost amenințarea constantă a mamei, de la începutul adolescenței încoace. Așa că toată viața am pendulat între teama de a nu mă izbi de experiențe nefericite (din care să învăț, totuși, lecții importante despre viață) și dorința de a explora, de a fi independentă, de a …Citeşte articolul
O LUME DISPĂRUTĂ (II) * __ Bogdan-Alexandru STĂNESCU* __ Literatură
* __ 0 Comentarii
„Culmi alungite, cu marginile teșite. Sicrie uriașe, sicriele neamurilor. Aliniate în imobilitatea lor maiestuoasă sub lumea mistuită de flăcări.“ Cu aceste gînduri ale naratorului omniscient care intră pentru ultima oară în mintea protagonistului Bálint Abády se încheie trilogia de 1.500 de pagini a lui Miklós Bánffy. Sînt gîndurile unui om care a pierdut totul – relația lui turbulentă cu Adrienne Miloth, care păruse săintre pe …
Citeşte articolul
NASC ȘI LA MOLDOVA OAMENI* __ Bogdan CREȚU
* __ PUBLICISTICĂ
* __ 0 Comentarii
Există la Iași o foarte bună școală de jurnalism cultural, care nu are cum să fie străină de revistele studențești ale anilor ’70-’80, Dialog și Opinia studențească. Mai există însă și un cotidian, Ziarul de Iași, care nu s-a tabloidizat și nu a vînat scandalul și care, mai ales, a dedicat, de la începuturile sale, una dintre paginile lui intelectualilor de bună factură din urbe; …Citeşte articolul
PENTRU ROMÂNII DIN SPANIA * __ Lavinia SIMILARU* __ PUBLICISTICĂ
* __ 0 Comentarii
Volumul Convorbiri româneşti la Radio Villalba, semnat de Dana Oprica şi publicat recent de Editura Scrisul românesc, este o carte de interviuri, reuneşte interviuri difuzate la un post de radio public spaniol, care din 2013 a inclus în grila sa o emisiune nouă, în limba română. O emisiune de o jumătate de oră pe săptămînă la început, apoi de o oră, care să le aline …Citeşte articolul
JURNALUL LUI ION RAȚIU, UN DOCUMENT UNIC* __ Elvira SOROHAN
* __ MEMORIALISTICĂ* __ 0 Comentarii
A apărut, în fine, cel de al treilea volum, masiv, al acestor memorii de o covîrșitoare importanță pentru înțelegerea unui episod aparte al istoriei noastre, urmărită și interpretată liber de la Londra. Certitudinea, cîștigată din experiență, conform căreia „cel mai bun confident îți ești tu însuți“ l-a determinat pe Ion Rațiu să scrie un Jurnal întins pe jumătate de secol (1940-1989). Masivele caiete cuprind autobiografia …Citeşte articolul
MAREA RESUSCITARE: CÎTĂ MEMORIE, ATÎTA VIAȚĂ* __ Nora IUGA
* __ MEMORIALISTICĂ* __ 1 Comentarii
Ce excepțional aparat de receptare și stocare de informație culturală posedă această scriitoare! – exclam după ce răsfoiesc pe nerăsuflate tomul Întîmplări din goana timpului, semnat de Anaïs Nersesian, care păstrează ca-ntr-un seif mai bine de jumătate de veac de cultură autohtonă, amprentată permanent de marile voci ale culturii occidentale. Fiecare pagină abundă în nume care au vegheat la verticalitatea și autonomia greu de apărat …Citeşte articolul
SISTEMUL DE PRADĂ
* __ Cristian PÎRVULESCU* __ Actualitate
* __ 0 Comentarii
Cazul Caracal a scos la lumină partea vizibilă a aisbergului pe care-l reprezintă patronajul politic al instituțiilor la nivel central sau local. Acest sistem orientează resursele publice spre clientela politică și transformă instituțiile în instrumente docile de organizare a rețelelor locale sau naționale. De la subordonarea Curții Constituționale sau a Avocatului Poporului unor grupări politice, la transformarea Curții de Conturi sau a Autorității Electorale Permanente …Citeşte articolul
ŞTEFANA VELISAR ŞI ROMANUL SIMBOLIC * __ Octavian SOVIANY* __ RESTITUIRI
* __ 3 Comentarii
Eclipsată în bună parte de faima celebrului ei soţ, Ştefana Velisar Teodoreanu rămîne totuşi o prozatoare cu personalitate, care, aşa cum afirma unul dintre recenţii săi comentatori (Mihnea Moroianu), a realizat, „prin structura particulară a psihologiei sale, o extraordinar de reuşită sinteză între spiritul măsurii şi armoniei latine, moştenit de la mama ei, de origine franceză, şi spiritul moldovenesc al nostalgiei, visării şi duioşiei,rezultat …
Citeşte articolul
DE-A LUNGUL ȘI DE-A LATUL LUMII * __ Cristina MANOLE* __ Rubrici
* __ 0 Comentarii
Nu am date statistice despre cît se călătorește în ziua de azi. Prin lume sau prin România. Dar nici nu caut în mod special să știu exact cum stă călătoritul în lumea de azi, nu neapărat turismul. E clar că ne vînturăm prin lume într-un mod inimaginabil pentru ultima sută de ani. Cu vaporul, trenul, cu avionul, cu automobilul sau cu căruța, călare sau …Citeşte articolul
„NU AVEM DREPTUL SĂ FIM INDIFERENȚI LA INEPȚIILE URBANISTICE“(I)
INTERVIU CU ARHITECTUL ŞERBAN STURDZA * __ Victor ESKENASY* __ Interviu
* __ 4 Comentarii
Călător străin prin Bucureștiul copilăriei și al tinereții mele, sînt an de an marcat și adesea deprimat de văditul proces – în curs de peste două decenii – de ștergere a memoriei orașului, de delăsare conștientă a mii de case și clădiri istorice ale secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, în așteptarea eliminării lor fizice în beneficiul profitorilorimobiliari. Un …
Citeşte articolul
„ISTORIA NU ESTE CEA DIN MANUALE, CI MODUL PRIN CARE NE RAPORTĂM LAEA“
INTERVIU CU MIHAI GHYKA * __ Silvia DUMITRACHE* __ Arte
* __ 1 Comentarii
În cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (14-23 iunie 2019), am văzut un spectacol inedit, care oferă o voce noii generații de a comenta și de a-și asuma istoria recentă – Istorie la persoana I, proiect coordonat de criticul de teatru Oltița Cîntec, alături de actorii Ioana Natalia Corban, George Cocoș, Alex Iurașcu (o producție a Teatrului Luceafărul din Iași), este un spectacol-document …Citeşte articolul
ÎN LUMEA LUI LAZĂR CEL FERICIT* __ Doina IOANID
* __ Arte
* __ 0 Comentarii
O fabulă mistică, cristică, îmbinată cu o critică socială nu e chiar ceva nou. Și totuși, în Lazzaro felice/Lazăr cel fericit (Premiul pentru Cel mai bun scenariu la Cannes în 2018 și Premiul juriului la Festivalul Internațional de Film din Catalonia, tot în același ani), Alice Rohrwacher reușește un film de o mare prospețime și profunzime, ușor fantast și critic totodată despre bunătate, despre dăruirea …Citeşte articolul
SOCIOLOGIE ȘI TEATRU, UN PREA SCURT ÎNCEPUT. STUDIILE LUI PAVELCÂMPEANU (II)
* __ Miruna RUNCAN
* __ Arte
* __ 0 Comentarii
Cel dintîi dintre studiile echipei lui Câmpeanu publicat în revista Teatrul apare într-un context mai degrabă fericit. Este toamna lui 1969, cultura română se bucură, de cîțiva ani buni, de o relaxare ideologică care produce o efervescentă resincronizare, pe toate palierele, cu direcțiile de gîndire și estetice internaționale. Numărul 10 își propune, ambițios, să deschidă o amplă dezbatere privitoare la public, reunind texte mai lungi …Citeşte articolul
SALAMUL, CA PARADIS TERESTRU* __ Vladimir BULAT
* __ Arte
* __ 0 Comentarii
Am vizitat expoziția Animus Liber (iunie-iulie 2019), de la galeria Laborna, expoziţie susţinuită de Naiana Vătavu. Trebuie spus că programul acestei galerii (http://laborna.ro) se axează preponderent pe intimismul particular al artiștilor. Expoziţia Naianei Vătavu, Animus Liber, este întruchiparea complexității latinescului animus, care este și suflu, și suflet, și gînd, și inimă, și judecată, și curaj, și multe altele. Artista a ales să vorbească despre liberul arbitru, …Citeşte articolul
POVESTIRI CU CREIONUL CHIMIC. TRIPTIC PE MUZICĂ DE RAHMANINOV * __ Ioan Mihai COCHINESCU* __ Rubrici
* __ 6 Comentarii
Îl isprăvisem. Era un triptic de un metru şi 22 de centimetri înălțime și doi metri şi 72 de centimetri lungime, așezat pe trei șevalete de lemn în atelierul de pictură al artistului Sergiu Rugină, profesor la Liceul de Artă din Ploiești. Îl priveam acum cu ochi obosiți, dar plin de bucurie și de încîntare. La urma urmelor, era primul tablou pe care îl pictasem …Citeşte articolul
BIFURCAŢII. CUVINTELE SÎNT IMPORTANTE* __ Liviu ORNEA
* __ Rubrici
* __ 2 Comentarii
„Ma come parli? Le parole sono importanti!“, strigă, ultragiat, personajul lui Nanni Moretti din Palombella rossa, plesnind-o cu sete pe jurnalista care-i vorbea, candidă, într-o limbă de lemn în care urma să-i și redea ideile în interviul publicat. „Eu nu vorbesc așa! Trebuie să schimbați expresia asta: trend, niciodată n-am spus așa ceva, niciodată n-am gîndit așa ceva, eu nu vorbesc așa, expresiile astea – …Citeşte articolul
DE-CLIC(K) / ATELIER DESCHIS REZISTENȚA PRIN CONTRA-CULTURĂ (IV). ÎNTÎRZIATA ACTUALITATE A „ARTEI BRUTE“* __ Bogdan GHIU
* __ Rubrici
* __ 0 Comentarii
„Atunci cînd lucrez, nu urmăresc desfătarea doar a unei mîini de specialiști, ci mult mai mult aș vrea ca tablourile mele să-l distreze și să-l intereseze pe omul de pe stradă, atunci cînd iese de la muncă, nu pe maniac, pe inițiat, ci pe omul care nu are nicio pregătire și nici o înclinație aparte. Arta este un domeniu deschis tuturor, care nu cere …Citeşte articolul
EUGENIO BARBA ŞI ODIN TEATRET LA DELFI* __ George BANU
* __ Focus
* __ 0 Comentarii
Celebrul Odin Teatret formează o constelație în mișcare avîndu-l drept centru pe Eugenio Barba și, ca într-o elipsă, drept al doilea centru pe Julia Varley. În sînul acestei elipse intervin mișcări ce asigură dinamica grupului fără a-l destabiliza, căci figuri stabile, actori fideli de mai multe decenii îi asigură, în timp, ordinea și structura. E ceea ce s-a confirmat într-un mod evidentla Delfi cu …
Citeşte articolul
*
AGENDA CULTURALĂ
*
31/08
Primele nume anunțate la FILIT. Vedete ale literaturii26/08
Wanda Mihuleac explorează relația dintre imagine și text23/08
Cineaşti români la Sarajevo Film Festival 201918/08
Apel recrutare voluntari pentru FILIT 201917/08
Sibiul se pregătește să primească 300 de artiști* Previous
* Next
Vezi toate evenimentele * ULTIMUL NUMĂR AL REVISTEIDescarcă revista
*
MEDIA
*
Podcastul Narativ cu Cezar Gheorghe Mircea Cărtărescu: „Am o mare stimă pentru oamenii care își facdatoria civică“
*
VIDEO:Tamás Gáspár Miklos în dialog cu Simion Buia Idei în Agora. Gregory Claeys în dialog cu Sorin Antohi* 1
* 2
* Previous
* Next
Vezi media *
Cumpara de aici cele mai ieftine carti . Aici gasesti aspiratoare ieftine inrate.
object(WP_Term)#20958 (11) { => int(20868) => string(7) "Nr. 982" => string(6) "nr-982" => int(0) => int(20868) => string(7) "numbers" => string(0) "" => int(0) => int(26) => string(3) "raw" =>string(1) "0" }
CELE MAI CITITE ARTICOLE * „Nu avem dreptul să fim indiferenți la inepțiileurbanistice“ (I)
* Filozofia Institutului de Filozofie * Cătălina Buzoianu, amintiri * „«Cazul Alexandra» a scos la suprafață toată mizeria dinsistem“
* Nasc și la Moldova oameni CELE MAI COMENTATE ARTICOLE * Povestiri cu creionul chimic. Triptic pe muzică de Rahmaninov * „Nu avem dreptul să fim indiferenți la inepțiileurbanistice“ (I)
* Ştefana Velisar şi romanul simbolic * Casa groazei, România groazei * Bifurcaţii. Cuvintele sînt importante*
COMENTARII RECENTE
* Ioan Mihai Cochinescu la Povestiri cu creionul chimic. Triptic pe muzică de Rahmaninov * Mihnea MOROIANU la Ştefana Velisar şi romanul simbolic * sohaciu stefan la Bifurcaţii. Cuvintele sînt importante * Mihnea MOROIANU la Ştefana Velisar şi romanul simbolic * profesor la Bifurcaţii. Cuvintele sînt importante * Termeni şi condiţii* Publicitate
* Ajutor
* RSS Feed
* Newsletter
* Parteneri
* Despre Cookies
Web analytics
Copyright © 2019. All Rights Reserved. Design and development by HighContrast
DESPRE COOKIES
Folosim cookies pentru funcționalitatea site-ului și pentru a-ți oferi o experiență personalizată pe observatorcultural.ro. Prin continuarea navigării, ne oferi acordul tău. Află mai multe Sunt de acordDetails
Copyright © 2024 ArchiveBay.com. All rights reserved. Terms of Use | Privacy Policy | DMCA | 2021 | Feedback | Advertising | RSS 2.0